Mara Pitulescu este cercetător la Institutul Max-Planck din Germania din octombrie 2002 şi zilnic îşi trăieşte visul de a face cercetare şi de a încerca să găsească răspunsuri la provocările medicinii.
A avut parte de “colegi nemaipomeniți”. Astfel s-a integrat perfect în echipele de cercetare care au o componentă internaţională, ceea ce a ajutat-o să se adapteze rapid la cerințele proiectelor la care a participat și i-a dat „un sentiment de încredere și stimulare intelectuală”.
Comunicarea în limba engleză, cercetarea propriu-zisă ce “sparge barierele interculturale”, atmosfera de lucru și interesul pentru știință au fost, de asemenea, factori care au ajutat-o să contribuie semnificativ la proiectul de cercetare.
Din Reşita la Göttingen, via Timişoara
Absolventă a secţiei de informatică a liceului Traian Lalescu, reşiţeanca de 34 de ani, a studiat apoi medicina la Universitatea de Medicină şi Farmacie “Victor Babeş” din Timişoara, din 1994 în 2000. Apoi, în timpul anului de stagiatură, a aflat de existenţa Laboratorului de Acizi Nucleici din cadrul Catedrei de Biochimie a UMF Timișoara. Aşa a făcut cunoştinţă cu cercetarea, cu ajutorul Dr. Ioan Ovidiu Sârbu şi Prof. Dr. Andrei Anghel.
„Am fost extrem de fascinată de de simpla extracţie a ADN-ului (acidul dezoxiribonucleic) şi ARN-ului (acidul ribonucleic) din celule şi ţesuturi, de reacţia de PCR (reacţia de polimerizare în lanţ). Învăţasem despre toate acestea, dar nu văzusem niciodată practic o tehnică de biologie moleculară”. Mara Pitulescu a lucrat alături de colectivul Catedrei de Biochimie şi a efectuat diverse tehnici de genotipare.
„Evident, pe măsură ce învățam mai multe, îmi dădeam seama cât de puține știu!”. Împinsă de dorinţa de cunoaştere și de a avea o îndrumare la nivelul științei mondiale a aplicat pentru o bursă în străinătate. Aşa a ajuns în Göttingen unde i s-a oferit o bursă de către Colegiul Doctoral pentru Biologia Dezvoltării.
La finalul anului 2002 și-a început aventura cercetării embriologice sub îndrumarea Prof. Dr. Michael Kessel în Institutul Max-Planck din Göttingen. Patru ani și jumătate de muncă îndârjită au fost răsplătiți, în 2007, cu titlul doctoral „Magna cum laudae”.
Însă totul a venit cu un preţ. Astăzi munceşte minim 12 ore în timpul săptămânii, iar weekendul înseamnă cel puțin încă o zi normală de muncă, deşi nu are un program de lucru fix.
- o lipsă acută a oamenilor instruiţi și educați în spiritul competiției pure și dure. Există doar insule izolate de excelență, care se zbat la limita supraviețuirii și care au dificultăți uriașe de interacțiune/comunicare cu “nepoțeii” care populează marea majoritate a mediului universitar și de cercetare din România. Există foarte mulţi români care au studiat în străinătate şi ar dori să se întoarcă să sprijine sistemul de învăţământ şi cercetare din ţară, dar există diverse piedici.
- finanțarea: până în 2008 s-au consumat milioane de euro pe proiecte fără nici o finalitate pentru că nu există o structură profesională care să evalueze aplicațiile de granturi la adevărata lor valoare. Rezultatul a fost proliferarea mediocrității, a plagiatului și pasivității. Liderul de grup este condamnat la o muncă birocratică excesivă fiind obligat să se descurce în hățișul de reglementări legislative-contabile pentru obținerea acestor fonduri. Cu alte cuvinte, până în 2008 s-a făcut cercetare cu frâna de mână trasă. Acum că a venit criza, subfinanțarea sistemului de cercetare a sosit odată cu ea. Ce deriva din aceasta: număr redus de publicații, vizibilitate scăzută în exterior, acces parțial la literatura de specialitate, dificultatea de a aplica pentru obținerea fondurilor de cercetare externe fără a avea un număr adecvat de publicații cotate ISI.
- inexistența programelor eficiente de repatriere a “expaților”. Din câte știu, au apărut programe care încearcă să îi aducă înapoi pe cercetători, dar nimeni nu știe câți bani sunt alocați, cum se face evaluarea proiectelor, cine face această evaluare, lucruri care ar trebui sa fie transparente și predictibile și care în România, pur și simplu, trebuie să fie complicate, obscure și haotice.
- şcoala de învăţământ din cadrul universitar ar trebui restructurată. Învăţământul românesc, cel puţin cel de pe vremea mea, se baza pe monolog, nu pe un dialog profesor-student. S-au schimbat multe în bine din 2000 încoace, dar nu suficient. Am fost impresionată de felul în care se desfăşoară în Germania cursurile şi seminariile, de interacţiunea student–cadre universitare, de faptul că studenţii nu se sfiesc să pună întrebări, chiar dacă nu sunt cele mai potrivite întotdeauna. Multe cursuri sunt susținute în limba engleză, ca limbă internaţională de comunicare în domeniul ştiinţei.
„Deși totul mă leagă de țară și sufletul meu este și va fi în România, alături de părinții și familia mea, pe moment nu întrevăd întoarcerea în ţară, deoarece pentru mine sunt vitale mediul de cercetare, publicaţiile şi colaborările. M-aş întoarce în ţară în momentul în care politicienii şi-ar respecta promisiunile electorale. Bineînţeles că aş reveni dacă ar exista institute adevărate de cercetare, cu programe de cercetare şi finanţare bine puse la punct, dacă ar exista o independență reală a conducătorului de grant, dacă ar dispărea sistemul actual de nepotism”. Mara Pitulescu, cercetător în Germania