Aventurier, os domnesc și „Don Juan” al timpului său, și-a trecut printre cuceriri pe Griseldis Bathory, Caterina de Medici, Regina Margot, Haseki Safiye Sultan și Sultană Koprelli.
Toți contemporanii europeni care l-au cunoscut pe Petru Cercel au fost impresionaţi de calităţile sale intelectuale.
Francesco Puggiella, legiuitor ṣi poet toscan, ne spune despre el că avea “o anume abilitate plină de graţie ṣi de dragoste, la care se adaugă o ȋnfăţiṣare binevoitoare că nu poţi judeca de unde primeṣti mai multă satisfacţie: din vorbirea sau din privirea lui cu care subjugă ca ṣi cu niṣte lanţuri ṣi strânge ȋn veṣnică supunere inima altora…El poartă imprimată, pe suverana sa frunte, imaginea vie a mărinimiei, din pieptul căruia ies comori ” (St. Guazzo, dialoghi piacevoli, p.22).
Despre impresia pe care o lasă Petru Cercel papei Sixtus al V-lea Sivori se spune: “Printre altele avu să spună Sfinţia Sa, vorbind cu unii cardinali, că a cunoscut mulţi oameni dar n-a găsit niciunul atăt de cunoscător al tuturor lucrurilor din lume ca Principele Valachiei” (Franco Sivorii, memorial, p. CCIII).
Poemul Imn către Dumnezeu, singura opera literară a lui Petru Cercel care a ajuns până la noi, a fost publicat, în italiană, în volumul lui Stephano Guazzo, Dialoghi piacevoli, Veneţia, 1586.
Iată-l în traducerea lui Alexandru Ciorănescu:
Stăpâne Domn pe-adânc şi pe văzduhuri, Tu, ce-ai făcut pământ şi cer şi mare, Pe om din lut şi nevăzute duhuri; Tu, care din Fecioară întrupare Ai vrut să iei, Părinte preaputernic, Ca să-nviezi şi să ne dai iertare; Tu, ce vărsându-Ţi sângele cucernic Ai sfărâmat a iadului tărie Şi l-ai legat pe diavolul nemernic; Tu, ce-ai deschis a Ta împărăţie Şi blând Te-arăţi şi milostiv cu mine, Spre-a-mi face Raiul veşnică moşie; Ascultă, Tată, ruga mea ce vine La Tine arzătoare şi plecată, Tu, ce-ai fost om ca să mă-nalţi la Tine. Cum voi plăti, Stăpânul meu, vreodată Atâtea bunuri mie hărăzite, Şi ce-aş putea să-ţi juruiesc răsplată? Mă-mbelşugaşi cu daruri nesfârşite, Fiind nevrednic eu, şi cu-ndurare M-ajuţi mereu, mă-ndrepţi din căi greşite. Tu nu pui preţ pe-averi sau pe odoare, Pe perle, nici pe pietre nestemate, Căci tot ce e, e-al Tău, Stăpâne mare. De Tine-au fost făcute-n lume toate, Şi omul mârşav nici c-un pai subţire Să se fălească-a fi al său nu poate. Cu o bătaie d-aripi, cu-o privire Chiverniseşti şi-ndrepţi orice făptură, Şi cerul, şi tărâmul de sub fire. Plăcute-astfel de jertfe nu-şi mai fură, Alt dar decât o inimă curată Şi închinată Ţie cu căldură, Şi, toţi să te mărturisească, Tată, Drept Domn al Israelului, cel care L-a înecat pe Faraon odată. Tu vrei doar faptă bună şi-nchinare Şi toţi să Te slujim, căci ştii în minte Şi-n inimă ce-ascunde fiecare. E mică plata ce ne ceri, Părinte, Şi n-o-mplinim pe toată cu dreptate, Dar tot ne vei moşteni? ai slavei sfinte. Prea multă dragoste şi bunătate Arăţi spre noi, căci cu nesocotire o preţuim, şi numai cu păcate Răspundem la a Ta milostivire Şi-al tău judeţ, cu care plin de fală Călăuzeşti cu bine-ntreaga fire. Cu multă neştiinţă şi greşală Noi ne trudim să-ţi dăm în închinare O inimă plecată cu sfială, Dar, bieţi de noi, greşim fără-ncetare În faţa Ta, puternice-mpărate, Şi-ţi risipim averea-n desfătare. Pân ce Ursitele neînduplecate vor rupe-al anilor mei fir subţire, Îmi iartă, Doamne, grelele păcate Şi-atât de mare ai milostivire Spre mine, sluga Ta cea vinovată, Ca să trăiesc cu Tine-n nemurire. Şi fă-mă, Doamne, vrednic de răsplată, Nu-mi da pedeapsă după-a mele vine, Ce trec măsura ce-ar fi fost iertată, Greşit-am, Tată, milă ai de mine, Aprinde-mi sufletul şi mă învaţă, Şi fă să vin alăturea de Tine. Tu, ce eşti cale, adevăr şi viaţă, Ştiu că tot binele ce va să-mi vie Mi-l va trimite sfânta Ta povaţă. Ferice de voi fi şi-n bogăţie De stare şi avere, dă-mi putere Cu spaimă mare să ţi-o-nchin tot Ţie. Iar caznă când avea-voi şi durere, Să fiu ca Iov cu straşnică răbdare Şi să-Ţi slujesc statornic îţi voi cere. Orice ţi-e voia, Împărate mare, Nespus de mult mă bucură şi-mi place, De-ar fi spre bine sau pre grea-ncercare. Mi-e gândul doar la slujba ce voi face Măriei-Tale tot mereu, căci Ţie Cel ce-Ţi slujeşte va trăi în pace Şi va zbura la cer cu bucurie.
Domnitorul
Petru Cercel s-a născut în 1556 la București și a murit în aprilie 1590 în Rodos.
A fost domnul Țării Românești în perioada 29 august 1583 – 16 aprilie 1585.
Era fiul natural al domnului muntean Pătrașcu cel Bun.