Zona întinsă de lângă hotelul Intercontinental din Bucureşti a fost un zăvoi, iar la doi paşi mai încolo, strada Vasile Lascăr era scufundată sub gârla Bucureştoaia, din malul căreia începea cimitirul bisericii Oţetari. Azi, turistul străin nu se udă pe pantofi - centrul Capitalei este căptuşit cu asfalt şi piatră cubică. Chiar dacă Bucureştii contemporani se arată pe alocuri ca un oraş-mamut ce trebuie reconstruit din temelii, naşterea şi expansiunea sa au fost posibile fiindcă au existat şi aici acele puncte de sprijin pe care le-au avut toate marile metropole europene: a existat, adică, un centru istoric temeinic, înfipt în pământ şi au mai existat filantropi ce au ajutat această temeinicie să sporească.
La "kilometrul zero" din Bucureşti se întâlnesc acum, în aceeaşi epocă, Regina Maria, Ion I. C. Brătianu şi Nicolae Bălcescu. Ca şi bulevarde. Aici este "centrul nervos", la propriu şi la figurat, al Bucureştilor, străjuit jur-împrejur cu o citadelă de clădiri înalte şi vechi: Teatrul Naţional, Ministerul Agriculturii, Spitalul Colţea, Muzeul de istorie, Universitatea. Traversăm intersecţia spre spitalul Colţea, care devenise din primăvara târzie a acestui an, un imens şantier. Prin toamnă, panouri uriaşe anunţau în amenajarea de aici, două reguli de lucru pentru muncitori: nu se bea la serviciu, masa se servea la ore bine stabilite. Diriginţii de şantier citiseră, probabil, într-un manual de istorie serios, că românii au tencuit zdravăn cu ciment doar atunci când n-au băut în timpul programului. Când au mâncat pe apucatelea şi au stat în jurul butoaielor cu vin, constructorii români au reuşit, în general, să construiască doar în pământ ud şi nuiele. Aşa s-au umplut de bordeie lipite cu lut Oltenia, interiorul Dobrogei, sudul Moldovei, parte din Muntenia. Când construieşti din piatră şi cărămidă arsă, rămân posterităţii oraşe sate. Chirpiciul nu lasă urme.
Vremea scrâşnitului de dinţi În curtea bisericii Colţea stau aliniate vreo câteva pietre de temelie şi de danie, iar pe trotuar, lumânărarele stau cu uşile vraişte: nu mai trec pe-aici nici babele care-şi lăsau bănuţii strânşi în batistă, astăzi sunt vremuri în care doar cei foarte vii mai contează pentru pomeniri. Spătarul Mihail Cantacuzino, împreună cu fraţii Doicescu (Colţea şi Udrea), care au fost întemeietorii Aşezământului Colţea, cu spital şi mînăstire, au prevăzut că vor veni vremi ale scrâşnetului de dinţi, când geniul uman şi harul Domnului vor trebui să stea împreună, una în curtea celeilalte. Urcăm pe strada Colţei, depăşim câţiva oameni care, rezemaţi de pereţii scorojiţi ai clădirilor sprijină oraşul să nu cadă, cârmim la stânga şi nimerim în piaţa uriaşă de la biserica Scaune. Biserica este închisă, cu Dumnezeu în concediu. Doar pe una dintre laturi, pe strada Bolintineanu, câţiva copilaşi oacheşi dansează în mijlocu străzii, în ritmuri indiene. Nu este Ziua Indiei, s-ar fi spart şi seminţe.
Biserica Scaune şi "lumea bună" Peste drum de lăcaşul Domnului este Parchetul Bucureşti, dar nu există niciun risc: la câte arestări fac procurorii şi la câţi eliberează Tribunalul, piaţa asta n-o să fie blocată niciodată de dubele poliţieneşti. "Biserica este foarte veche şi vine aici numai lume bună. Bietul părinte, parohu' de-aici, a stat în altă parte, construcţia la casa parohială a mers foarte greu!", ne explică o cunoscătoare din zonă, Luzica Anton (63 ani), enoriaş în zilele de duminică şi precupeaţă în restul. Vila preotului - posibil viitor obiectiv turistic- ar fi trebuit să fie gata încă din mai 2009. Ieşim în strada Hristo Botev şi de-acolo în bulevardul Carol: peste tot, din întreaga arhitectură, din graţia şi sobrietatea liniei impusă Teatrului Foarte Mic sau a fostelor Ateliere de creaţie ale artiştilor plastici, respiră Bucureştii interbelici. Traversăm spre Piaţa Rosetti: casă lângă casă, cu arcade, frontoane, mansarde de pisică, blazoane şi mici sculpturi în piatră, reconstituie în alb-negru, atmosfera boemă a Capitalei- cu trecute vieţi de domni şi de domniţe. O apucăm pe strada Tudor Arghezi, trecem de casa unde a lucrat (se specifică "filantropul şi chirurgul") eminentul Dimitrie Gerota şi intrăm pe strada Dianei. Peste tot, aceleaşi case vechi, nevopsite, cenuşii. Ceva lipseşte: lipsesc muşcatele din fereastra de la drum. Mahalaua Oţetari Intrăm pe o străduţă umbroasă şi izbucneşte deodată biserica Oţetari. Aici a fost un zăvoi mare, cu mahalaua Oţetari, iar câţiva paşi mai jos, pe locul unde străpunge paralel strada Galaţi (actuală Vasile Lascăr) între Rosetti şi piaţa Galaţi, era gârla Bucureştoaia. Ridicată la 1680, biserica avea un cimitir întins în propria curte, care mergea până spre strada Caragiale. "Fiecare biserică din centrul Bucureştilor avea propriul cimitir. A venit Tache Ionescu, a dat ordin să se deshumeze cimitirele din centru şi să le mute către Bellu. Terenul de cimitir de la Oţetari a fost vândut unor antreprenori evrei, care au ridicat blocurile alea înalte, din spate", ne explică Ion Armaşu, un ştie-tot al cartierului, care tocmai îşi spăla maşina pe trotuar. Facem stânga şi o apucăm pe strada Batiştei, către biserica de acolo. Lăturalnic, pe str. Dr. Bacaloglu, alte case vechi şi frumoase. În drum, depăşim clădirea Înaltei Curţi de Justiţie, proiectată de arhitecţii Berindey şi Ciogolea: peste drum de birourile judecătorilor, un teren este învârfuit cu gunoaie. Justiţiei mioritice nu i se strâmbă nasul de la miasme, aşa cum Bucureştilor contemporani nu li se mai strâmbă gâtul să privească peste umăr, spre strălucirea de altădată. Citiţi şi:
- Bucureştiul - mult beton, puţin oxigen
- Bucureşti, expresie a inconsecvenţei urbane
- Bucureşti, oraşul înghiţit de capitalismul de tip nou
- Capitala, prin ochi străini: Bucureştiul e un oraş sigur
- Prinţi şi boschetari: două lumi se amestecă în Centrul Vechi
- "Bucureşti, oraşul în care vrei să ajungi şi din care vrei apoi să fugi"