Sînt multe teoii despre motivele asasinării regelui macedonean Filip al II-lea, în 336 ÎdC. Se zice că asasinul, Pausanias din Orestis, unul dintre bodyguarzii regelui, ar fi fost împins la crimă de un mai vechi amor neconsolat, transformat printr-o sulfuroasă alchimie sufletească într-un insuportabil sentiment de injustiție pentru care regele era vinovat și, în mitnea lui, trebuia să plătească.
Alții spun că regina însăși l-ar fi convins pe criminal să acționeze. Mai sînt și dintre cei care spun că nici fiul regelui, gloriosul de mai tîrziu Alexandru Macedon, nu e chiar străin de pregătirea asasinatului. Apoi, mai e un amănunt și el generator de speculații destul de convingătoare pentru unii istorici: în vîltoarea asasinatului, încercînd să fugă, Pausanias a fost prins de alte gărzi ale lui Filip al II-lea și acestea, fără să aștepte procesul, l-au ucis pe loc. Se zice că și această grăbită execuție a criminalului nu e chiar inocentă – gărzile care l-au ucis au vrut, de fapt, să-i închidă gura pentru că ceea ce se împlinise fusese un complot mai amplu și mai complicat. De altfel, soldatul care și-a aruncat lancea în pieptul lui Pausanias a fost, la rîndul său, rapid ucis. În fine, istoriografia e pe cît de imprecisă, pe atît de savuroasă cu privire la această crimă. Poate că faptele au fost mai simple, dar, în fond, istoria nu este suma faptelor care s-au petrecut, ci suma faptelor de care ne aducem aminte și, mai ales, așa cum ni le aducem aminte. Foarte adesea, diferit.
Așa că nu mă veți blama dacă vă spun că, dintre toate explicațiile asasinatului, nu știu de ce, mie îmi vine să o cred pe cea mai puțin plauzibilă. Într-o carte mult mai tîrzie și bazată cu totul pe zvonuri, Valerius Maximus povestește că la mijloc a fost dorința de celebritate a lui Pausanias. Vanitatea, deci. Cel mai teribil dintre păcate! Val Max zice că Pausanias l-ar fi întrebat pe Hermocles din Cyzicus, autor liric de mare succes al timpului, ce ar putea face ca să devină și el celebru. Hermocles i-ar fi răspuns, poate în glumă că, dacă ar ucide un om ilustru, gloria victimei s-ar extinde cumva și asupra sa. Ar deveni, așadar, și el celebru. Să nu uităm că povestea se petrecea într-o epocă în care poeții erau suspectați că sînt purtătorii de cuvînt ai zeilor, un fel de oracole umblătoare, un fel de mediumuri care intrau într-o transă specifică și grăiau după un dicteu transcendent, iar cineva ca Hermocles avea aura asta din moment ce genul de poeme în care excela era tocmai acela al odelor și mulțumirilor recitate ori cîntate de coruri către zei (vechile paeane). Dacă o fi glumit poetul sau o fi vorbit serios, nu știm. Dar soldatul, pare-se, a luat spuesele poetului ca pe un semn destinal. Pausanias s-a hotărît repede și asupra victimei, căci nu cunoștea un om mai ilustru decît însuși regele pe care îl servea, găsind și momentul potrivit pentru a face crima notorie (nunta ficei regelui său cu regele Epirului).
Nu pot ști dacă așa o fi gîndit ucigașul, dar e neîndoilenic faptul că Pausanias și-a atins, prin crimă, scopul, dacă ieșirea din anonimat este ceea ce a urmărit. Dacă nu-l ucidea pe tatăl marelui Alexandru, nimeni n-ar mai știut astăzi de existența lui. Așa, a rămas în istorie. Indiferent dacă urmărește asta ori nu, oarecarele care ucide o mare personalitate devine celebru. Cine în afara unui istoric cu totul dedicat Romei antice ar mai ști astăzi despre Marcus Junius Brutus, dacă acesta nu l-ar fi împlîntat pumnalul în pieptul celui mai faimos deținător de imperium din istoria Romei? Brutus nu a vrut celebritatea, pentru că era deja un om foarte cunoscut la Roma. Dar cîți oameni cunoscuți la un moment dat la Roma s-a pierdut în cimitirul enorm al uitării după ce au pierit? Probabil să zeci de mii. De ce nu e Brutus printre ei? Pentru că l-a omorît pe Cezar. Dar de ce, dintre toți complotiștii, Brutus rămîne cel mai cunoscut în istorie? Cumva pentru că a ajuns să se lupte, mai apoi, el însuși pentru putere? Dar în această poziție a ajuns ca o consecință directă a uciderii lui Cezar. Nu puțini istorici spun astăzi că, dacă nu l-ar fi ucis și Cezar ar fi murit de moarte bună, Brutus ar fi fost desemnat sa-i urmeze (Cezar nu avea nici un copil în viață la data morții sale și îl privea, într-adevăr, pe Brutus ca pe un posibil successor). Așa a apărut teoria că Brutus nu a ucis ca să preia puterea, desi evident se gîndea la asta, ci ca să salveze ce se mai putea din spiritul republican al Cetății – nobil motiv. Ce vreau să spun este că motivul pentru care toată lumea știe astăzi cine a fost Brutus este acela că a ucis, alături de alții, un mare om și nu acela că ar fi salvat/încercat să salveze o republică. Într-un fel, același lucru se întîmplă și în timpul nostru.
În fond, intrăm în competiție cu cineva (că e vorba despre sport, concurență economică, proces electoral sau război, tot cam aia e) ca să luăm ceva, ca să obținem ceva ce nu aveam înainte. La Shakespeare, de pildă, vedem cel mai bine că mobilul oricărui regicid este preluarea coroanei – răzbunarea (așadar motivele emoționale) este, totuși, un impuls secundar, care nu face decît să ridice temperatura dorinței ucigașe. Simbolurile puterii sînt cele rîvnite și omul care le deține este un obstacol în calea obținerii lor. Uneori, regina însăși e dorită de atentator în măsura în care ea însăși este un simbol al puterii și, de aceea, se cere a fi avută. „Ucigașul” politic al regelui, care poate sau nu să fie exact cel care-i ia viața la propriu, rîvnește să preia întregul pachet al regalității. Celebritatea, despre care am vorbit deja, e la loc de cinste în acest pachet. Ea este cel mai ușor de preluat, pentru că se transferă indiferent de succesul sau eșecul tentativei de „ucidere”. Cînd ridici mîna asupra unui rege, devii celebru imediat, chiar dacă el e mai puternic și te doboară imediat. N-ai reușit să preiei tronul, dar ai reușit să preiei celebritatea
Nu știu, cum spun, dacă versiunea lui Valerius Maximus despre uciderea lui Filip al II-lea este adevărată. Dar știu sigur că e mult adevăr în ea. Și astăzi există ideea că un oarecare devine cineva dacă reușește să învingă („să ucidă” metaforic vorbind) un om deja consacrat, acoperit de o anumită glorie. Credința aceasta, că prin victoria definitivă (fie ea și crimă) se transferă asupra victoriosului (fie el chiar criminal) ceva din gloria, puterea ori însușirile celui doborît este veche de cînd lumea.
Totul, cred, vine de foarte demult. Antropologii sînt, astăzi, unanimi în a accepta că ale practicile antropofage la primitivi nu au temei hrănitor, ci spiritual. Cu alte cuvinte, canibalul nu mănîncă oameni de foame, ca să se sature, ci din credința că ingerînd cropul cuiva dobîndește ceva din cel mîncat. În spațiul creștin, o lectură în cheie antropologică a episodului euharistic – epicentrul liturghiei creștine – ar admite cam aceeași concluzie. Să mîncăm, acesta este trupul Lui care se frînge pentru noi! Doar că din El ne împărtășim anume ca să ieșim din vîrsta primitivă în care unul îl „mănîncă” pe altul. Încă n-am reușit. Primitivismul speciei noastre este mai tare decît chemarea lui Dumnezeu însoțită de exemplu personal…
Recomandările noastre
