Opoziția lui Nicolae Ceaușescu față de intervenția trupelor sovietice în Cehoslovacia a creat în țară o scurtă perioadă în care atmosfera a devenit respirabilă.
Într-una din zilele de după Sfânta Maria din 1968 mă întorceam de la Snagov în maşina unor rude. Era pe 16, 17 sau poate pe 18 august. În dreptul Aeroportului Băneasa a trebuit să oprim. Se formase acolo un şir de câteva vehicule. Era ceva obişnuit ca atunci când trecea o coloană oficială să se întrerupă circulaţia. Fiindcă era cald, ne-am dat jos; pasagerii din celelalte maşini coborâseră şi ei. Când coloana de automobile negre ieşite pe poarta aeroportului s-a apropiat, rulând încet, cele 20-30 de persoane coborâte din maşini au început să aplaude. Ceauşescu, pe care l-am văzut atunci de la mică distanţă, dădea încet din mână în direcţia lor. Se întorcea de la Praga.
Peste câteva zile, noaptea, avea loc invadarea Cehoslovaciei. La 11 dimineaţa s-a anunţat la radio că Ceauşescu va ţine o cuvântare importantă în Piaţa Palatului. Cum de acasă şi până acolo făceam mai puţin de zece minute, m-am dus şi eu şi astfel am putut asista la ceea ce s-a numit ulterior scena balconului.
Când am ajuns nu era foarte multă lume, mai ales în partea din spatele blocului „Romarta” unde mă oprisem şi unde, cu un an înainte, venind spre casă de la liceu, zăream parcat uneori Mercedesul 600 Pullman al lui Ceauşescu, model pe care îl mai deţineau doar Mao, Papa Paul al VI-lea, Tito şi vreo doi şeici saudiţi. Oamenii continuau să se strângă, însă nu veneau încolonaţi. Peste vreo zece minute a început cuvântarea, scurtă altminteri, la care nu am fost foarte atent, deoarece mă întâlnisem cu o colegă cu care am şi plecat.
În zilele care au urmat, ziarele arătau ca şi cum presa din România ar fi fost liberă: se relata, începând de pe pagina întâi, despre actele de rezistenţă ale cehilor, despre aruncarea în aer a unor tancuri sovietice, apoi despre arestarea lui Alexander Dubček şi aducerea lui la Moscova, despre evadarea lui Čestmir Cisař, demnitar de rang înalt şi fost ambasador al Cehoslovaciei în România, din arestul în care îl ţineau sovieticii… Bucureştiul trăia într-o efervescenţă neobişnuită, oamenii discutau deschis şi ascultau fără niciun fel de reţinere Europa Liberă. Am fost martorul unei demonstraţii de protest autentice şi, totodată, nereprimate, desfăşurată în faţa Ambasadei sovietice: 40-50 de tineri, probabil studenţi, strigau împotriva ruşilor, a lui Brejnev, vehement, dar civilizat, înălţând în aer o pancartă pe care erau desenaţi Dubček, Tito şi Ceauşescu strângându-şi mâinile. Oraşul era plin de ziarişti străini şi se vorbea de iminenta invadare a ţării de către ruşi.
În toamna acelui an atât de bogat în evenimente – în mai avusese loc vizita generalului De Gaulle în România –, în octombrie sau noiembrie, de la librăria aflată în apropierea casei, am cumpărat Biblia. Mi se părea de necrezut să poţi cumpăra Biblia dintr-o librărie de stat! Peste două decenii am aflat în ce condiţii apăruse.
În 1966, Patriarhul Justinian vizitase Marea Britanie. Regina Elisabeta a II-a, care era şi capul Bisericii Anglicane, ţinuse să îl întâlnească întrucât auzise despre un reviriment religios în România comunizată. L-a primit în audienţă particulară şi a adus pentru acea întrevedere un translator al ei. La sfârşit i-a spus că îi pregătise un cadou: un Rolls-Royce. Justinian i-a mulţumit, mărturisindu-i că este nespus de onorat de acel dar, însă e foarte mâhnit întrucât peste doi ani împlinea două decenii de când devenise patriarh şi încă nu reuşise să tipărească o Biblie… Aşa încât, Regina Elisabeta a convertit cadoul într-o tranşă de hârtie adecvată din care s-au imprimat 200.000 de Biblii sinodale româneşti.
Şi tot în aceeaşi toamnă, din aceeaşi librărie, am cumpărat celebra antologie de poezie română modernă – două volume apărute în colecţia „Biblioteca pentru toţi” într-un tiraj de 100.000 de exemplare – alcătuită de Nicolae Manolescu, în care erau incluşi Radu Gyr şi Nichifor Crainic, Horia Stamatu, care trăia în Germania, Ştefan Baciu, stabilit în Hawaii… Ediţia a fost ulterior retrasă de pe piaţă, adică ce mai rămăsese din ea, contestată virulent într-o suită de articole publicate în „Contemporanul”, însă îşi făcuse efectul. Retragerea din librării şi contestarea antologiei nu fuseseră o iniţiativă oficială, ci consecinţa unei audienţe la Ceauşescu a lui Eugen Jebeleanu, care i se plânsese că „poeţii comunişti (adică el) nu fuseseră incluşi în ea, dar pentru legionari se găsise loc”.
Tot în 1968 aflam de existenţa unui nou curent literar: al oniricilor, iar la sfârşitul anului auzeam că un grup de studenţi ieşise pe străzi în Ajunul Crăciunului şi cântase colinde…
Cu şase ani înainte de scena balconului, tot vara, însă în iunie, în 1962, îl văzusem pe Hruşciov de la o depărtare de câţiva metri: coborâse din maşina decapotabilă în care se afla, în intersecţia bulevardului Regina Elisabeta cu strada Brezoianu. Avea legată la gât, peste cravata costumului, o cravată de pionier şi strângea mâinile întinse din mulţime. Lumea se înghesuia să-i atingă palma, iar aerul cald al amiezii vuia de o lozincă răcnită cu patos dement: „Uuuuuurressssssesssé, bastionu’ păcii ié!”.
Doi ani mai târziu, în octombrie 1964, pe când Hruşciov era debarcat de la Kremlin, de la înălţimea etajului şase al locuinţei noastre, l-am zărit trecând, pe acelaşi traseu, tot în maşină decapotabilă, pe împăratul Etiopiei, Haile Selassie, în drum spre Facultatea de Drept, unde avea să i se decerneze titlul de doctor honoris causa al Universităţii din Bucureşti. La jurnalul de actualităţi din săptămâna următoare, care se proiecta înaintea oricărui film, am văzut secvenţe dintr-un Te Deum slujit de patriarh în care nu numai împăratul săruta Crucea şi Evanghelia, ci şi Gheorghe Apostol, numărul doi în ierarhia partidului comunist.
În 1969-’70 a venit de mai multe ori la noi în casă doamna Eliza Pandrea, soţia lui Petre Pandrea. Se cunoscuse cu mama în sala de aşteptare a unei policlinici şi s-au împrietenit. Fizic nu mi-o mai amintesc, dar sufleteşte şi moral – era un Ţuţea feminin. Acelaşi aplomb devastator şi aceeaşi sinceritate necruţătoare. Potrivit metodei lui Cuvier, aş putea s-o reconstitui dintr-o replică. Întrebată ce fel de pantofi purta o cucoană, n-a spus decât: „Uzaţi”. Nu era deloc mişcată sau impresionată de „reabilitările” din 1968, care îl vizaseră în primul rând pe fratele ei, Lucreţiu Pătrăşcanu. Locuia într-un mic apartament de lângă Mânăstirea Caşin, pe strada Sandu Aldea, şi avea o semeţie amară, însă nu şi dezgust de viaţă. Pe atunci nu ştiam bine cine fusese Petre Pandrea. Ea ne-a adus un exemplar din cartea lui despre Brâncuşi, apărută în 1967, şi un volum al fiului său, Andrei, intitulat Medic la Boişoara. Această femeie hiperinteligentă şi greu încercată, care avusese un frate şi un soţ militanţi şi teoreticieni de stânga, era ireductibilă faţă de marxism şi comunism, iar relaxarea de atunci, care îi entuziasmase pe mulţi, o lăsa complet rece. Ultimii ani de viaţă i-a trăit, de altfel, la Paris.
În august 1969, Richard Nixon sosea la Bucureşti, unde mai fusese de vreo două ori, însă acum o făcea în calitate de preşedinte al Statelor Unite. Dacă pentru vizita lui De Gaulle din mai ’68 se construise la Craiova o clădire anume şi nişte lifturi fuseseră înălţate cu câţiva centimetri, în vederea vizitei de o zi şi o noapte a lui Nixon, care avea să scoată sute de mii de oameni pe străzile Capitalei, se lărgise şi se reasfaltase şoseaua dintre Otopeni şi Aeroportul Băneasa, astfel încât părea o veritabilă autostradă. Nu trecuseră opt ani de când, deasupra unei statui înălţate pe un soclu înalt, se putea citi pe o firmă scrisă cu litere de metal la intrarea în Herăstrău: „Parcul de cultură şi odihnă I.V. Stalin”. Acum, în barul proaspăt inaugurat în subsolul hotelului „Athénée Palace”, unde costa 100 de lei intrarea şi serveau chelneri îmbrăcaţi în frac, tânără, suplă, cu părul lung şi negru ca noaptea, Aura Urziceanu cânta jazz.