O înghiţitură de băutură alcoolică declanşează aproape instantaneu în organismul nostru un lanţ de reacţii complexe, prin care corpul încearcă să descompună alcoolul - această substanţă străină şi toxică pentru om - şi să îl facă, pe cât posibil, inofensiv. Reuşeşte asta? Iată ce se petrece în cursul „călătoriei” alcoolului prin organismul uman.
Alcoolul zăboveşte în gură prea puţin pentru a fi descompus de enzimele din salivă altfel decât în măsură foarte mică. Cea mai mare parte a alcoolului înghiţit trece în stomac şi acolo încep, de fapt, marile transformări.
Două tipuri de enzime intervin în descompunerea alcoolului. Primul tip de enzime, numit alcool-dehidrogenaze (ADH), se găseşte în cantităţi mai mari în stomac şi transformă etanolul (alcoolul etilic) în acetaldehidă, potrivit descoperă.ro.
Aceasta este şi ea toxică pentru corpul omenesc, aşa că trebuie metabolizată în continuare, procesul având loc la nivelul ficatului, unde acţionează cea de-a doua clasă de enzime. După ingestia de alcool, ficatul se apucă rapid de treabă pentru a neutraliza acetaldehida cea otrăvitoare. Procesul are loc cu ajutorul unor enzime numite aldehid-dehidrogenaze (ALDH), care transformă acetaldehida în acetat, un compus inofensiv.
Deci, la prima vedere, organismul uman pare bine echipat pentru a face faţă consumului de alcool, chiar dacă acest compus este toxic. Dar, ca de obicei, când privim lucrurile mai în profunzime, mergând de la nivelul fiziologiei organelor la procesele celulare şi moleculare, lucrurile devin mai nuanţate.
De pildă, cum se explică faptul că unii oameni „ţin la băutură” într-un mod de-a dreptul remarcabil, putând să consume cantităţi mari de alcool fără a da semne de beţie, în vreme ce alţii cad sub masă după primele 3 pahare?
În primul rând, nu toată lumea are aceeaşi înzestrare enzimatică. Atât ADH, cât şi ALDH sunt clase de enzime care conţin mai multe asemenea substanţe, iar sinteza fiecărei enzime este codificată de câte o genă. Nu toţi avem aceleaşi gene, ci posedăm diferite variante ale genelor implicate în sinteza acestor enzime, motiv pentru care unii pot secreta cantităţi mai mari sau mai mici dintr-o enzimă sau alta, aceste enzime fiind şi ele mai mult ori mai puţin eficiente în metabolizarea alcoolului.
În al doilea rând, ficatul are şi el o „normă”, adică poate metaboliza doar o anumită cantitate maximă de acetaldehidă pe oră, în funcţie de cantitatea de ALDH pe care o are la dispoziţie. Când capacitatea lui de a descompune acetaldehida este depăşită, această substanţă se acumulează în organism, cu efecte dintre cele mai neplăcute. La unele persoane, slaba funcţionare a enzimelor face ca faza a doua a metabolizării alcoolului (transformarea acetaldehidei în acetat, la nivelul ficatului) să se desfăşoare cu randament foarte scăzut; ca urmare, acumularea acetaldehidei în sânge produce efecte precum creşterea pulsului, transpiraţii abundente, înroşirea feţei, greaţă şi vomă.
Toleranţa la alcool, aşadar, depinde mult de înzestrarea genetică individuală, fiind influenţată şi de alţi factori: de vârstă, de sex (de exemplu femeile tinere au o toleranţă la alcool mai scăzută decât bărbaţii de aceeaşi vârstă), de starea de sănătate a organismului, de cantitatea şi tipul de mâncare consumate în ziua respectivă.
Ştiind acestea, ce recomandă specialiştii? În primul şi-n primul rând, cunoaşterea toleranţei individuale (desigur, ar fi preferabil să nu ajungem la această cunoaştere prin experimentarea a nu ştiu câte episoade de beţie, soldate cu vărsături, mahmureli şi cine ştie ce alte consecinţe mult mai rele.) Odată ce fiecare om îşi cunoaşte limita la băutură, e bine să şi-o respecte
Apoi, e bine să ţinem seama de sfatul bătrânesc de a nu bea pe stomacul gol. Mâncând înainte de a bea alcool, sau în timpul „partidei de băut”, ne protejăm într-o oarecare măsură mucoasa gastrică împotriva iritării produse de alcool, iar pe de altă parte, încetinim absorbţia alcoolului la nivelul stomacului, dând răgaz ficatului să-şi facă treaba, fără a i se depăşi „capacitatea de producţie.”
Alcoolul absorbit în sânge la nivelul stomacului şi al intestinului subţire ajunge peste tot în corp şi provoacă, asupra diferitelor organe şi funcţii ale organismului, efecte cu atât mai intense cu cât este mai mare cantitatea ingerată. Unele dintre aceste efecte, deşi cunoscute, nu au fost încă explicate pe deplin; altele au fost descifrate de oamenii de ştiinţă până la nivel molecular. În ceea ce priveşte marea masă a publicului, băutor sau nu, mulţi ştiu că alcoolul "face rău la ficat", dar efectele alcoolului asupra altor organe le ştiu mult mai puţin.
Indiferent că sunt elucidate sau doar observate, iată, într-o rapidă trecere în revistă – inspirată dintr-un articol publicat în The Huffington Post - câteva dintre efectele alcoolului asupra corpului uman, la diferite niveluri, relatează descoperă.ro.
Inima: după ce consumă alcool, unele persoane resimt o accelerare a bătăilor inimii sau acestea devin neregulate. Nu se cunoaşte exact mecanismul acestui fenomen, dar se pare că alcoolul ne afectează direct acest “metronom” intern.
Sistemul circulator: alcoolul are un efect vasodilatator (lărgeşte vasele de sânge), ceea ce ne face să ne simţim încălziţi şi să ni se înroşească obrajii.
Sistemul imunitar: alcoolul are un efect negativ asupra acestuia, slăbind puterea de apărare a organismului, astfel încât devenim mai susceptibili la infecţii şi mai puţin capabili să luptăm împotriva lor, odată instalate. Iar acest efect durează aproximativ 24 de ore după ce am băut câteva pahare, ceea ce ar trebui să îi facă să se gândească mai bine pe cei care obişnuiesc să se trateze de răceală cu mai multe rânduri de ţuică fiartă.
Rinichii şi vezica urinară: nu numai simplul fapt că bem lichide, sub forma băuturilor alcoolice, explică faptul că, atunci când bem asemenea licori, ne vine să mergem mai des la toaletă. E vorba şi de un efect special al alcoolului asupra unui hormon care reglează diureza (eliminarea urinei prin rinichi.) În mod normal, corpul secretă un hormon numit vasopresină, care reţine apa în corp. Alcoolul, însă, inhibă activitatea acestui hormon, aşa că mare parte din apă, în loc să fie reabsorbită din rinichi, trece prin ei şi se acumulează în vezica urinară, făcându-o să se umple mai rapid; de aici, nevoia de a urina mai des.
Libidoul: alcoolul provoacă, iniţial, o creştere a dorinţei sexuale, din cauza efectului inhibitor asupra unor centri nervoşi din lobul frontal al creierului. Ulterior, însă, dacă o persoană continuă să bea, alcoolul în concentraţie sporită amorţeşte sensibilitatea, scade intensitatea percepţiilor la nivelul întregului corp, astfel încât excitarea şi orgasmul devin mai dificile, iar din cauza efectelor alcoolului asupora sistemului circulator, la bărbaţi pot apărea tulburări erectile.
Articulaţiile: alcoolul afectează metabolizarea anumitor proteine, ceea ce poate duce la o producţie crescută de acid uric, un reziduu al metabolismului proteic. În mod normal, acidul uric se elimină pe cale urinară, dar, când este în cantităţi crescute, se poate acumula în articulaţii, ceea ce explică de ce unele persoane, după o petrecere cu băutură multă, se plâng nu numai de dureri de cap, dar şi de dureri în încheieturi. În timp, acumularea masivă de cristale de aciud uric în articulaţii poate provoca apariţia maladiei numite gută (în trecut numită şi “boala regilor” sau a bogătaşilor, deoarece apărea la persoane care mâncau zdravăn - mai ales multă carne - şi beau la fel), caracterizată prin crize foarte chinuitoare, cu dureri atroce în articulaţiile afectate.
Creier: alcoolul produce, la acest nivel, o varietate mare de efecte, în acord cu marea varietate a funcţiilor acestui organ extrem de complex.
De pildă, afectează, în diferite moduri, producţia diverşilor neurotransmiţători (substanţe implicate în transmiterea impulsurilor nervoase în creier), precum acidul gama-amino-butiric (GABA) şi glutamatul, efectul fiind încetinirea transmiterii mesajelor nervoase prin creier.
Cam de de la o alcoolemie de 0,5 la mie în sus, încep să apară tulburări ale activităţii nervoase în lobul frontal, aria cerebrală implicată în controlul impulsurilor şi luarea deciziilor, ceea ce explică de ce oamenii băuţi nu-şi mai înfrânează anumite porniri şi iau adesea decizii proaste.
Amigdala cerebrală, regiunea din creier care ne avertizează că suntem în pericol, este şi ea afectată de alcool; din această cauză, oamenii beţi nu prea mai realizează ce consecinţe ar avea acţiunile lor şi nu-şi mai dau seama când sunt în pericol. Împreună cu faptul că iau decizii anapoda (din cauza afectării lobului frontal), acest fenomen se află la originea multor evenimente nefericite întâmplate la beţie, de la încăierări în cârciumi până la accidente foarte grave.
Cerebelul (“creierul mic”) este şi el vulnerabil la efectele alcoolului. Cerebelul este responsabil, printre altele, de controlul mişcărilor; impactul alcoolului asupra acestui segment al sistemului nervos central explică vorbirea împleticită, reacţiile întârziate şi clasicul mers pe două cărări al oamenilor care au băut mult alcool
Alcoolul acţionează şi asupra sistemului de recompensă din creier; efectul său euforizant, care ne face să ne simţim bine, ne face de asemenea să vrem să mai bem. Pe cei predispuşi la abuz sau dependenţă, acest efect îi face să nu se poată opri din băut decât atunci când intoxicaţia alcoolică îi aduce în stare de inconştienţă.
Cu cât o persoană bea mai mult, cu atât e mai probabil să nu-şi amintească prea bine unde-a fost şi ce-a făcut. Cei care se trezesc într-un şanţ sau într-o casă străină, la spital sau la poliţie, fără să-şi aducă aminte cum au ajuns acolo, datorează aceste experienţe efectului alcoolului asupra hipocampului - o arie a creierului unde au loc procese cerebrale legate de memorie şi care are şi ea de suferit din cauza efectelor toxice ale alcoolului.
Când alcoolemia depăşeşte 3,5 la mie, pot apărea tulburări extrem de grave. La această concentraţie, alcoolul poate inhiba complet funcţionarea centrilor reflecşi din trunchiul cerebral, care controlează procese fiziologice precum respiraţia, tusea, strănutul ş. a. În asemenea situaţiii, când centrii reflecşi amorţiţi de alcool devin incapabili să mai regleze funcţiile vitale ale organismului, poate surveni moartea, fie direct, fie, mai frecvent, prin înecarea cu propria vomă: dacă un om vomită, iar mecanismul normal care asigură protecţia împotriva pătrunderii materiilor lichide şi solide în căile respiratorii, (unde n-ar trebui să intre decât aer) nu mai “merge”, atunci poate avea loc aspirarea vomei în plămâni, ceea ce produce înecul şi moartea.