Etichetele puse mișcărilor populiste de politicieni precum Emmanuel Macron sau Angela Merkel sunt propagandă ieftină.
Stați liniștiți, occidentalii n-au înnebunit brusc și nici n-au devenit naziști, rasiști sau bigoți peste noapte. Populismul nu reprezintă, cum pretind mass- media internațională și elitele politico-financiare, o resurecție a fascismului, ci o reacție la prăpastia din ce în ce mai adâncă dintre problemele de zi cu zi ale alegătorilor și viziunile umaniste (ca să nu le spun direct neo-marxiste) ale clasei conducătoare.
Alexandre Devecchio, jurnalist la Le Figaro, a publicat recent un eseu interesant pe această temă. Potrivit lui Devecchio nu există populism, ci mai degrabă populisme, pentru că cine studiază atent problema constată că așa-numitele mișcări populiste propun soluții diferite, chiar dacă împărtășesc o viziune comună- politica trebuie să răspundă problemelor poporului, nu intereselor elitei.
Autorul citează, în acest sens, din filosoful francez Pierre-André Taguieff, un cercetător preocupat de probleme precum rasismul și antisemitismul: „Populismul nu este o ideologie politică, nici măcar un tip de regim. Este un stil politic, bazat pe apelul sistematic la oameni. De asemenea, este recunoscut paradoxal prin indeterminarea și sincretismul orientărilor sale".
Dar este doar un stil? În această privință, politologul Yves Mény pune punctul pe i: „Populismul se naște atunci când decalajul dintre oferta politică și cererea populară devine prea mare, când elitele se dovedesc incapabile să rezolve problemele exprimate de societate, atunci când frustrările democratice devin prea puternice. Mișcările populiste pot împrumuta de la o varietate de ideologii, de la liberalism la socialism și naționalism.
Populismul lui Bolsonaro (președintele Braziliei n.r.) este liberal, în timp ce cel al lui Orbán (premierul maghiar n.r.) este iliberal, cel al Podemos (partid de extrema stângă din Spania n,r,) este socialist, în timp ce al lui Salvini (președintele Ligii și fost ministru de interne în Italia n.r.) este naționalist”.
Alexandre Devecchio propune o viziune proprie asupra problemei. Potrivit ziaristului de la Le Figaro. „populiștii de dreapta văd poporul ca fiind o realitate civică, culturală, chiar carnală”, în timp ce „pentru populiștii de stânga de genul (neo-marxistei n.r.) Chantal Mouffe, poporul este o comunitate politică abstractă.
Foarte interesant este capitolul pe care Alexandre Devecchio îl dedică lui Viktor Orbán. Autorul citează, de altfel, un pasaj edificator pentru gândirea politică a premierului maghiar „O democrație nu este neapărat liberală. Ceva care nu este liberal poate fi în continuare democratic... în acest sens, noul stat pe care îl construim în Ungaria este un stat iliberal, un stat non-liberal", adăugând: "acest stat nu neagă valorile de bază ale liberalismului, cum ar fi libertatea și altele pe care aș putea să le citez, dar nu pune această ideologie în centrul organizației de stat”.
Într-adevăr, o democrație nu este neapărat liberală; spune și istoricul și filosoful Marcel Gauchet, pentru care democrația și liberalismul sunt „două principii care nu se articulează neapărat și uneori chiar se opun reciproc”.
Dincolo de discuțiile teoretice, o întrebare începe să se pună cu din ce în ce mai multă putere în zilele noastre. Nu despre populism, ci despre societatea occidentală. În ce măsură se mai poate vorbi de democrație (văzută ca putere a poporului), când politicienii folosesc orice mijloace pentru a nu aplica măsurile adoptate prin votul general (cazul Brexit), aplică politici vădit nepopulare (privind imigrația) sau se folosesc de legile de ei adoptate și de justiție pentru a pune capăt libertății cuvântului (cum se întâmplă în Suedia și Franța).