Un fost prieten, cunoscut profesor american de literatură est-europeană, mi-a spus acum mulți ani că, dacă este pus să definească rapid spațiul cultural de care se ocupă și care se întinde din Rusia pînă în Grecia, incluzînd și România, ar spune: ”locul în care a fi scriitor este dramatic supra-evaluat”.
În general, există două tipuri de atitudini față de meseria de scriitor. În unele locuri, cum e America, este socotită o îndeletnicire ca oricare alta, nici mai prestigioasă, dar nici mai rușinoasă decît altele, pentru că nu există meserii superioare și inferioare moralmente, doar oamenii care le practică le dau valoare. În alte locuri, a fi scriitor este, de la început, ”o chestie”, te plasează într-o excepție, meriți ceva în plus, aura meseriei vine și pe umerii tăi, indiferent de cît de bun ești. Simpla apartenență la breaslă acordă un prestigiu aprioric. Fără să plecați urechea la ceea ce spun scriitorii despre cum se simt tratați în societate și despre ce cred ei că merită (rar specie mai narcisică și mai pretențioasă!), vă îndemn să operați cu această simplă distincție, plimbîndu-vă imaginar în anumite culturi ca să vedeți cum sînt. Germania, de pildă, e mai aproape de America. Franța seamănă cu noi. America de Sud, firește, e cu totul altfel decît America de Nord și în această privință. Risc o explicație: cu cît proiectul evaziunii de sub ”tirania istoriei” are mai mulți aderenți, cu atît îndeletnicirea scrisului de literatură (”fiction”) este mai (supra)apreciată. De asemenea, observ rapid că această atitudine socială nu produce nici un efect asupra calității acelei literaturi. Mari literaturi au fost produse în spații care nu consideră neapărat că scriitorul are un statut excepțional, după cum zone ale mentalității înclinate spre supraevaluare nu au putut ieși, cu asta, din mediocritate, epigonism secund și provincialism.
Și eu am fost mișcat de vestea morții lui Gabriel Garcia Marquez. O presimțisem cu cîteva zile înainte, cînd am publicat aici un text mai vechi despre jurnalismul său. Sigur, aș fi putut scrie și eu, patetic, despre ”Gabo”, ca alții. În paranteză fie spus, obișnuința multora de a apela celebritățile cu numele pe care le utilizează cercul lor de prieteni mi s-a părut, mereu, cel puțin nepotrivită. Am întîlnit și în fotbal asta – mulți ani de zile, de cînd e în fotbalul mare, i s-a spus jucătorului și antrenorului Josep Guardiola exact așa, pe nume. La o conferință de presă de acum vreo patru ani, năbădăiosul Mourinho i-a transmis unele săgeți spunîndu-i ”Pep”. Așa a aflat lumea largă cum i se spune între amici. Din acel moment, toți comentatorii de fotbal din lume îi spun ”Pep”, ca și cum ar fi prieteni cu el. La fel cu Marquez. ”Gabo” îi spuneau amicii ba, aș sublinia, chiar amicii destul de apropiați, de vreme ce foarte multe dintre cunoștințele sale vorbesc în public despre el numindu-l, cel mai adesea, ”Garcia Marquez” și nu ”Gabo”.
La noi, în satul marginal numit România, obișnuința de a mîngîia celebritățile pe cap ca să arăți lumii cît de bine te cunoști cu ele este sport național. Așa că într-o puzderie de evocări locale i s-a spus omului, ”Gabo”. Închid paranteza. Spuneam, așadar, că aș fi putut să scriu și eu, patetic, despre ”Gabo” (și să-i spun chiar așa, deși nu l-am cunoscut niciodată, nicicum să fiu în termeni familiari cu el), despre cărțile lui, despre ce a însemnat pentru mine, despre ce a însemnat pentru lume. Dar au făcut-o atît de mulți, de la V.V.Ponta în jos, încît am socotit că mărturia mea ar fi în plus.(De ce nu s-or abține politicienii de la efortul, uneori comic de-a dreptul, să ne arate că sînt mai mult decît sînt în realitate?) După primele reacții ale cititorilor săi emoționați, sper să vină și texte de substanță, care să facă bilanțul literaturii acestui mare, imens scriitor. Ar fi atît de multe de spus! Printre altele, extrem de interesantă este relația pe care el o stabilește între jurnalism și literatură. Marele scriitor s-a considerat, mereu, jurnalist.
La noi, e invers. Toți jurnaliștii (cel puțin cei mai cunoscuți autori de editoriale) se consideră, aspirațional, scriitori. Pentru Marquez, prestigiul jurnalismului era egal cu cel al literaturii. La noi, dimpotrivă, jurnalismul e o specie căzută a literaturii. E uimitor, de pildă, că un autor capabil să creeze spațiu și timp cu atîta ușurință și într-o manieră atît de convingătoare, era atît de dedicat jurnalismului, adică unei îndeletniciri pentru care exact ficționalizarea spațiului și timpului este o otravă letală. Trebuie să existe un numitor comun între cele două îndeletniciri, mi-am spus. Și cred că l-am găsit. Marquez era dintre aceia care cred că scriind bine poți schimba și, la limită, reinventa lumea. Această superbă credință este rădăcina comună a celor două îndeletniciri. Cînd crezi că lumea e o poveste de (re)povestit, indiferent că-i din ziar sau din carte, se cheamă că ești din tribul lui Garcia Marquez.
Recomandările noastre
