Homosexualitatea n-a ajuns în România odată cu televiziunea prin cablu şi cu primele autocare care făceau naveta între Bucureşti şi Occident. Rânduri risipite ici, colo prin cronicile medievale povestesc despre faptele de aşternut de la bărbat la bărbat ale voievozilor români, iar istoria orală consemnează pasiunile pentru sexul identic ale unor mari intelectuali de la începutul secolului al XX-lea.

Creştinismul a decis că nu e voie să fii decât într-un singur fel, nu cred să fi existat atunci pedepse mai infamante pentru homosexualitate decât cele din zona creştină, pe când la Stambul homosexualitatea nu era condamnată, descrie istoricul Zoe Petre.

Dar să revenim la vremurile actuale după furtuna stârnită de declaraţia preşedintelui Iohannis unde sugerează să nu mergem pe calea fanatismului religios şi să fim toleranţi. In acest context spicuim  câteva din opiniile unor oameni de cultură:

Iată de exemplu  ce spunea Andrei Pleşu  împotriva persoanelor de orientare homoafectivă:

“Ideea […] că orientarea homoerotică nu e nici opţiune, nici boală, […] n-are cum să fie atrăgătoare. […] Ce-ar fi dacă un criminal în serie ar declara răspicat că pofta de a ucide nu e opţiunea lui şi nu e nici un derapaj patologic, ci un blestem nativ, căruia nu-i poate rezista”.

Şi Patapievici a avut o reacţie ideologică despre homosexualitatea pe care şi-a expus-o  într-un articol pe blogul “În linie dreaptă”:

"...persoanele gay, prin activismul care a asimilat drepturile omului cu dreptul de a fi homosexual, și-au cîștigat dreptul (de fapt, privilegiul) de a fi obscene în public, ceea ce pentru toate celelalte persoane a rămas un fapt pur și simplu penal. Cum se ajunge aici? Simplu: prin activismul unei minorități care militează în numele drepturilor omului după principii leniniste".

Cărtărescu scria cândva:" ...Cu ajutorul câtorva grupuri de cetăţeni indignaţi, gata oricând să-i aplaude pe mineri şi pe toţi ceilalţi locuitori paşnici şi normali ai ţării, s-ar putea să iasă scântei. Şi nu doar pe spinarea veselilor băieţi de pe la noi sau a admiratoarelor poetei Sapho, ci, din nou, a noastră ca naţiune, a imaginii noastre de nu tocmai evoluaţ i şi toleranţi cetăţeni ai Europei. Dar, fireşte, ce contează detaliile astea pe lângă sfânta indignare a unor suflete curate împotriva celor ce vor să transforme plaiurile Mioriţei în Sodoma şi Gomora? Căci poporul român, se ştie, n-a cunoscut niciodată practicile scârboase şi degradante la care se dedau aceşti degeneraţi, excepţie miraculoasă dacă ne gândim că, după datele ştiinţifice valabile în toate celelalte regiuni ale lumii, patru la sută dintre bărbaţi şi doi la sută dintre femei sunt pretutindeni homosexuali din naştere.

Aurora Liiceanu a spus că strategia de recunoaștere a homosexualității este prea stridentă, iar aceștia ar trebui să fie mai discreți.

"Problema care mi se pare importantă este că vorbim din perspectiva profană. Contează faptul că strategia lor de afirmare, a homosexualilor, este pentru omul de pe stradă prea colorată, prea agresivă și, nemaiexistând nicio pedeapsă penală, ar trebui să fie mai discreți decât o fac astăzi. Orice gând de acesta generează o întreagă lume de probleme. Ce mai faci cu soția ambasadorului? Pui doi bărbați să reprezinte un stat?”, susține autoarea".

"Noi punem problema pe seama Bisericii, dar cred că e mai adâncă. Pentru că și în limbajul social folosim foarte mult "Doamne ajută”, "Du-te dracului””, a mai spus Aurora Liiceanu.

Freud, a abordat homosexualitatea ca pe orice simptom, adică a mutat-o, pe baza experienţei sale de psihanalist (toţi nevroticii au tendinţe homosexuale latente), din plan organic în plan psihic, atribuindu-i deci un sens.