Auzim deseori despre copii, despre minori și despre oameni foarte tineri, aflați încă lângă părinții lor, protagoniști ai unor tragedii răscolitoare.
Devin astfel obiectul unor știri crâncene, unde sunt fie victimele unor nenorociri înfiorătoare, fie autorii lor. După fiecare asemenea blestemate evenimente, în discuțiile publice, în analizele media, se insistă pe cauzalități și se caută vinovați. Cu rare excepții, vinovate sunt găsite doar autoritățile. Cred că șchiopătăm pe drumul cunoașterii izvorâte din experiență, cel care caută tâlcul, dacă din motive care țin de menajarea sensibilităților, nu ducem concluziile până la capăt. Mă voi opri doar la trei exemple.
Cazul „Colectiv”. Vinovații arătați cu degetul din prima au fost primăria de sector și pompierii care au permis funcționarea stabilimentului, alături de sistemul de sănătate incapabil să salveze viețile răniților. Fără discuție, autoritățile au avut vina lor. Indolența, lipsa de profesionalism și de responsabilitate, familiarul „lăsă, merge și așa!”, toate la un loc și multe altele au dus la moartea a 64 de oameni. Procesul „Colectiv” este în plină desfășurare, expertiza nu exclude mâna criminală, deci nu se poate vorbi despre vinovății legal stabilite. Nu am auzit însă nimic despre ușurința sinucigașă a celor care acceptă să se vâre într-o gaură de șobolani, precum cea de la Colectiv, fără să-și pună nici cea mai mică problemă cu privire la pericolele evidente, prezentate de un spațiu destinat găzduirii a sute de persoane, cu ferestre zidite și prevăzut cu o singură cale de acces, lată de doi metri. Printre cei peste patru sute de participanți la concertul organizat acolo, au fost și zeci de minori.
Unul a murit, mulți au fost răniți, iar altul a rămas cu grave infirmități. Acesta din urmă, Mihai Popescu(15 ani), a fost prezent la tragedia de la Colectiv într-un scaun cu rotile. Doar devotamentul prietenilor săi care l-au scos de acolo i-a salvat viața. A scăpat, dar cu grave sechele de pe urma arsurilor. Înainte de Colectiv nu-și putea folosi picioarele. După Colectiv nu și-a mai putut folosi nici mâinile. Măcar a scăpat cu viață! Ștefan Hamed-Andrei(15 ani), olimpic al Colegiului Tudor Vianu, nu a avut aceeași șansă, a murit la puțin timp după incendiu, din pricina intoxicației. Sinistrul de la Colectiv s-a declanșat la ora 22.30, adică noaptea. Ce căutau niște copii noaptea, acolo? Potrivit legii, 15 ani înseamnă copil.
Tot potrivit legii, „Răspunderea pentru creșterea și asigurarea dezvoltării copilului revine în primul rând părinților, aceștia având obligația de a-și exercita drepturile și de a-și îndeplini obligațiile față de copil ținând seama cu prioritate de interesul superior al acestuia.” Destul de clar, nu? Nu aș insista, nu vreau să răsucesc cuțitul în rana nevindecabilă a acestor părinți, dar întrebarea cu privire la ce căutau copiii lor acolo, în acea noapte, rămâne.
Mai încoace, Cazul „Caracal”. Alexandra Măceşanu ar fi împlinit duminica trecută 16 ani. Cu două luni înainte, plecată de acasă cu autostopul către Caracal, tânăra elevă a fost răpită, sechestrată, violată și apoi omorâtă. Nu există cuvinte în care să încapă tragedia care a pus capăt vieții acestui copil, nu există unitate de măsură pentru durerea părinților. Clar, autoritățile, polițiștii și procurorii locali, sesizați în timp util dar prea tâmpiți, sau prea lepre, sau ambele, sunt complici la omorârea copilei. Dar și aici se pune de la sine o întrebare grea cât o lespede de mormânt: ce căuta o copilă de 15 ani, cu părinți, cu bunici, cu neamuri prin vecini, să iasă singură la drum, ca să se urce în prima mașină care ar opri?
Așa este obiceiul pe la țară, mi s-a spus. Pe bune? Păi, evoluția exact asta înseamnă, adaptare în vederea supraviețuirii optime, inclusiv prin eliminarea obiceiurilor care se dovedesc a fi nocive, periculoase. Și mai recent, Cazul „Iorgulescu”. Un puști, Mario Iorgulescu, fiul unui om celebru din lumea fotbalului, aflat beat pulbere și drogat praf la volanul unui bolid, a spulberat o mașină care circula corect și, odată cu ea, viața șoferului, tânăr și el, proaspăt tată. Două vieți distruse, doi tineri terminați! În fond, ambii victime, tânărul tată retezat de pe lume de un alt tânăr, aflat acum în agrafe pe un pat de reanimare, viitor pușcăriaș.
Bolidul îl căpătase de la tatăl său, drept recompensă pentru că, tocmai scăpat de un dosar penal pentru lipsire de libertate, alcoolic înrăit și narcoman veteran, acceptase o cură de dezintoxicare. Și în acest caz, problema vinovăției a fost pusă nu mai departe de primul colț. Din nou, vinovate, autoritățile: „dacă cei de la Rutieră ar fi fost pe stradă, nu la pândă prin preajma cârciumilor de lux, la vânătoare de șpăgi, drogatul acela beat mangă ar fi fost oprit înainte de a omorî.”
Așa este, dar nici aici nu a fost pusă tăios întrebarea cuvenită: cum de un tată cumpără o mașină-supersonic unui tânăr nu doar necopt, dar și îndopat cu substanțe de vise rele mai ceva decât un reactor chimic? Da, știu! Nenorociri de acest fel pot lovi orice părinte, oricât de bine și-ar supraveghea copilul, ca să mă refer la primele două cazuri, oricât de responsabil l-ar crește și educa, ca să mă refer la ultimul.
Una este însă ca un copil să fie victima a ceea ce Marquez numea „la mala hora”, „ceasul rău”, pe românește, alta este ca el să piară de pe urma lipsei de prevedere a părintelui său, ori să-și zdrențuiască destinul din cauza ușurinței inconștientîncurajatoare la rele a celui care i-a dat viață. Nu de puține ori, viața copiilor noștri depinde de agerimea ochiului părintesc și de educația sănătoasă.