Cazul care s-a petrecut la Caracal, care a şocat o ţară întreagă, este o mărturie clară asupra îndatoririlor de serviciu neîmplinite.
FAŢĂ ÎN FAŢĂ CU CONSITUŢIA ROMÂNIEI
Dovada constă în faptul că o copilă reuşeşte să apeleze numărul de urgenţă; într-un final, să nu fie localizată şi să dispară fără urmă. Afirm acest lucru din perspectiva unui criminolog, care, în ultimele aproape trei decenii de activitate, în acelaşi timp şi persoană clericală, am cunoscut numeroase caractere de oameni, inclusiv din penitenciare cu diferite antecedente, posibil demascate intuitiv.
Procurorul de caz ar fi impus organelor prezente în faţa casei, unde s-ar fi aflat sechestrată fata, să nu descindă până la ora 6 dimineaţa, timp în care s-ar fi consumat actul crimei şi debarasarea de rămăşiţele pământeşti ale minorei. În acord cu Constituţia României, organele puteau acţiona din proprie iniţiativă, fără a aştepta ordinul procurorului. Să nu uităm că procurorul ocupă o funcţie şi aplică articolele din legile civile, raportate la codul penal şi împreună la Constituţia Ţării. În această situaţia, trebuie să vedem ce scrie în articolul 27 din Constituţie: „(1) Domiciliul si resedinta sunt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau rămane in domiciliul ori in resedinta unei persoane fără invoirea acesteia. (2) De la prevederile alineatului (1) se poate deroga prin lege pentru următoarele situatii: a) executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărari judecătoresti; b) inlăturarea unei primejdii privind viata, integritatea fizică sau bunurile unei persoane; c) apărarea securitătii nationale sau a ordinii publice” etc. Litera B, dispune înlăturarea oricărei situaţii care ar fi generat o astfel de faptă îngrozitoare.
În toate situaţiile prezentate în Mass-Media, fiecare dintre organismele şi organele Statului şi-au avut partea lor de vină. La capitolul modernizare, stăm foarte prost. De cealaltă parte trebuie să fim conştienţi că România nu a mai cunoscut un astfel de caz, atât de mult mediatizat. Nici portretul lui psihologic de până atunci nu conturase nici o suspiciune, că în spatele unui bătrânel pasionat de vechituri, să se ascundă o bestie însetată de sânge.
Cele enumerate mai sus au fost părerile unui număr mare de români care au urmărit intens cazul „Alexandra Măceşan”. Pentru a înţelege ceea ce îmi doresc să transmit, faţă de această situaţie tristă, tragică şi de nedorit, vreau să facem o retrospectivă, să vedem dacă este un moment debut pentru justiţia României. Prin aceste comparaţii, am putea să ne dăm seama că este cel mai mediatizat caz din România, dar nu şi o necunoscută pentru organele statului, mai ales pentru criminalişti.
Cel mai celebru caz ar putea fi al lui „Ion Rîmaru”. Pentru anii 1970-1971, putea fi vorba şi de o persoană incomodă regimului, căruia să i se fabrice un dosar uluitor, pentru care să fi fost condamnat şi executat în data de 23 octombrie 1971. Dosarul său cuprinde acuzaţii de 4 crime şi alte 10 persoane rănite, care au scăpat cu viaţă. Activitatea lui de „asasin” s-ar fi desfăşurat între anii 1970 şi în 1971 el deja a fost arestat şi executat. Acum este greu de probat dacă situaţia a fost reală, sau o înscenare; însă, descrierea dosarului a făcut obiectul fiecărui studiu cronologic al oricărui criminalist sau chiar student al Academiei de Poliţie.
Ceea ce este mişcător pentru o minte omenească, e’ faptul că în urmă cu 49 de ani, un asasin este prins în timp record, iar în secolul XXI, o copilă aşteaptă inofensivă în faţa morţii, în timp ce agenţii se aflau la poarta locuinţei lui Gheorghe Dincă. Groaznic!
Alt caz prezent în Istoria Ştiinţei Criminaliste este al lui Iancu Berilă. El a reuşit să-şi îndeplinească 3 răzbunări, însumând trei familii de brutari din Galaţi, Brăila şi Buzău, suspectat fiind şi în uciderea altor 20 de persoane. Faptele sale nu au durat la nesfârşit, aşa că în anul 1947, comisarul Alimănescu însoţit de doi agenţi, îl arestează pe Berilă în timp ce doarme. Asupra sa a fost găsit un cuţit pregătit pentru o nouă victimă: brutarul care-l angajase, de data aceasta în Slatina. Încă ar trebui să ne gândim ce metodă au folosit aceşti oameni ai legii, la jumătatea secolului trecut, încât să-l poată prinde chiar înainte de a comite fapta odioasă, fără a avea o localizare transmisă oficial de către S.T.S.
Penultima sentinţă cu moartea, prin executare, din perioada regimului comunist, este cazul lui Grigore Uruc. Acesta a acţionat între anii 1984-1988. Urmărea copiii fără adăpost şi apoi îi executa cu sânge rece. A fost prins chiar după ce ucisese o fetiţă de doar 13 ani. Cu un cazier impresionant, criminalul a fost executat pe 11 iunie 1988. Cazul trebuia să rămână în istorie, cel puţin pentru poliţişti, pentru a nu se mai repeta greşeala cu „asasinul prins imediat după crimă”. Din nefericire, cazul Uruc nu a fost ultimul din istoria acestor fapte terifiante, dar nici cazul Gheorghe Dincă nu va fi ultimul.
Legat de metodele moderne de extragere a unor probe, sau mărturii din partea inculpatului, trebuie să ne amintim de unicul caz din istoria României din ultimul secol, acela al lui Vasile Tcaciuc. Era un măcelar din Iaşi, care ucisese aproximativ 26 de oameni. Scopul lui era jaful. În cele din urmă el vinde imobilul şi între timp este arestat pentru o tâlhărie. Noul proprietar mutat în casă, observă o agitaţie în comportamentul câinelui şi decide să ridice duşumeaua pentru a vedea ce se află acolo. La o mică adâncime, erau îngropate 6 corpuri ucise prin lovituri de topor. Vasile Tcaciuc a negat acuzaţiile; dar, fireşte, pentru anii 30’ nu putea fi vorba de aceleaşi metode pentru interogare. Întrucât nu a fost servit cu o cafea dimineaţa, mâncare caldă de 3 ori pe zi şi nici nu a avut parte de un regim hotelier de secol XXI, Tcaciuc a recunoscut nu doar 6 crime, ci 26. Dacă şi Gheorghe Dincă ar fi fost interogat în anul 1935, până acum ar fi revendicat şi atentatul din 11 septembrie, sau asasinarea lui John F. Kennedy. Nu că aş fi adeptul unui tratament barbar, exteriorizat mai mult când vine vorba de protestatari de prin „Piaţa Unirii”; dar, în anumite situaţii organele au obligaţia de a nu abuza… la maxim… de metodele disponibile. Deja trece o lună de la dispariţia Alexandrei, aproape jumătate de an de la dispariţia Luizei şi Dincă nu prea dă rezultate definitive pentru anchetatori.
Un legendar criminalist al epocii, poate fi considerat cu lejeritate comisarul Eugen Alimănescu. Un criminal din Bucureşti, pe numele său Nae Purecică zis „Chiorul”, s-a mutat tocmai la Oradea, unde şi-a continuat atrocităţile. Chiar şi acolo, a fost prins după ceva timp de acelaşi comisar din Capitală, fiind condamnat pentru 6 crime. Pe atunci asistam la iniţiativa unui comisar „rebel”, care pleacă în căutarea propriului său suspect, iar astăzi asistăm la un alt scenariu: poliţiştii stau în faţa casei criminalului, aşteptând ordin de la procurorul de caz, în timp ce Constituţia României le ordonă să intre în forţă în casă. Procurorul este un angajat al Statului, dar Constituţia este lege supremă chiar şi pentru Preşedintele României. Probabil în zilele noastre comisarul Alimănescu ar fi fost destituit din funcţie pentru nerespectarea graniţelor regionale. Vedem că lui nu i-au trebuit autorizaţii speciale de la procurori pentru a pleca aproape pe jos, luându-i urma criminalului. Birocraţia este iarăşi un factor imaginar, de care se leagă mulţi pentru a scăpa de responsabilităţi sau riscuri. Uneori nu contează că sunt înarmaţi şi riscurile lor sunt puţine, faţă de o copilă ţinută ostatecă de un vârstnic feroce.
Am asistat la o lună în care autorităţile din Bucureşti au fost puse la zid de Mass-Media, chiar dacă evenimentul a avut loc la Caracal. Am asistat la râuri transformate în fluvii de acuzaţii aduse Statului, organelor, organismelor şi a tot ce înseamnă justiţie în România. De la Preşedintele Iohannis, la Premierul Dăncilă, toţi au trecut prin sita acuzatorilor din spatele micilor sau marilor ecrane. Numai responsabilii, au rămas în continuare liberi şi probabil aşa vor şi rămâne. La felul cum justiţia este oprită de unele interese, nu este de mirare că rămânem doar la statutul de nomazi, uneori, care ne ridicăm pretenţiile faţă de intrarea definitivă în comunitatea Europeană. Nu ar fi de mirare ca Uniunea să se destrame până ne civilizăm noi, sau măcar până atunci când drepturile ne vor fi egale în număr cu obligaţiile. Până atunci, mai avem de aşteptat şi de asistat la astfel de cazuri groaznice.
FAŢĂ ÎN FAŢĂ CU CONSTITUŢIA EVANGHELIEI
După cum spuneam, am asistat o lună de zile cum oricine arunca acuzaţii la adresa oricui. Nu conta că ar fi avut legătură cu cazul, important era să acuze pe cineva. Etapele de după consumarea faptelor de la Caracal – sau mă rog, aşa s-ar părea – mi-au adus aminte de cazul Colectiv. În acel caz erau alte două persoane vinovate, numai cei responsabili. Premirul Victor Ponta şi Patriarhul Daniel. Ei, amândoi, erau responsabili, în viziunea „biroului acuzator” de la televizor, de lipsa hidranţilor cu apă, lipsa spumei, distanţa dintre sediul Pompierilor şi locul unde a avut loc incidentul şi toate celelalte amănunte ce au vizat ancheta. Atunci un număr mare de oameni mor, fireşte, într-un club de rock; dar, asta nu ne-ar împiedica să fim oameni între oameni. Nu este vina lor că sunt sau erau acolo, ci este vina noastră, a clericilor, că suntem prezenţi în mijlocul comunităţii numai de pe Amvon, sau în fiecare an când umblăm cu Icoana de Crăciun şi sfinţitul caselor de Bobotează.
Să ne întoarcem în timp şi să vedem decăderea noastră, în raport cu urcuşul Sfinţilor Apostoli. Este un eveniment de neuitat, atunci când Hristos zice: „tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui” (Matei, 16, 18). Sfântul Apostol Petru s-a conformat şi a zidit Biserica Creştină, după Învierea Domnului, fiind întâistătătorul celorlalţi Apostoli şi Ucenici. Toţi, fără tărăgănare, s-au aplecat cu dragoste şi cu bucurie în faţa poveţei Mântuitorului, care le zisese mai-înainte: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei, 5, 16). Tot el le-a zis: „Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura” (Marcu, 16, 15). Acum, să vedem care sunt rezultatele Apostolilor. Au încreştinat oameni de pe toate continentele, cu slaba lor pricepere în psihologie şi vorbire; dar, trăirea în Duhul Sfânt, i-a făcut pilde vii numai prin faptele lor. Astăzi, avem facultăţi de teologie aproape în fiecare mare oraş; dar, vedem că populaţia este în curs de migrare de la creştinism, la ateism. Faptele Apostolilor determină această răcire a oamenilor faţă de credinţa frumoasă a înaintaşilor lor? Nu, ci faptele clericilor, şi de atunci şi de acum.
Dumnezeiescul Apostol Pavel, se adresează Romanilor cu un îndemn la unitate desăvârşită. În acest sfat al lui ar trebui să ne regăsim fiecare dintre noi, clericii şi creştinii de rând. El le zice aşa: „Purtaţi grijă de cele bune înaintea tuturor oamenilor” (Romani 12, 17). Aici, oprindu-ne, ne dăm seama că ceva nu merge bine, ceva este în neregulă, ceva nu mai este cum a fost. Nu a împuţinat harul, nu s-a pierdut succesiunea apostolică, ci am uitat de expresia „înaintea tuturor oamenilor”, rezumându-ne doar la cei ce vin Duminică de Duminică la Biserică. Lor le vorbim, cu ei defilăm şi ne mulţumim cu atât; după cum zice Duhul Sfânt, prin gura Apostolului Pavel: „Vă îndemn deci, înainte de toate, să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri, pentru toţi oamenii” (I Timotei, 2, 1). Asta facem! Ne rugăm pentru pace, pentru bunătate, pentru linişte şi nu numai a oamenilor, ci a întregii făpturi, a lumii întregi, a văzduhului, a norilor, a anotimpurilor; dar, uităm că Pavel nu se opreşte aici, şi acelaşi cuvânt al Duhului Sfânt, îl rosteşte mai departe, zicând: „Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Timotei, 2, 4). Deci, toţi oamenii sunt responsabilitatea noastră.
Nouă nu ne este obligaţie să umblăm cu traista după bunăstare (Marcu, 6, 8), ci ne este responsabilitate enormă, îndreptarea acelora despre care zice Hristos: „Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi. N-am venit să chem pe cei drepţi ci pe păcătoşi la pocăinţă” (Marcu, 2, 17). Acum să ne întrebăm, dar nu în premieră, pentru că alţi episcopi şi preoţi au ieşit luna aceasta să vorbească despre cazul „Caracal”. Toţi şi-au spus punctele lor de vedere; dar, parcă nimeni n-a observat că aşteaptă de atâta timp întrebarea: Unde era preotul din cartier? Caracal este un oraş mic. Preotul cartierului avea posibilitatea să facă misiune şi să-şi cunoască enoriaşii, nu numai pe cei „sănătoşi”, care vin la Biserică. Aceia vin şi chiar dacă lipseşte Preotul într-o Duminică şi doar dascălul citeşte ceva sau cântă la strană. Pentru ei Biserica este nu a doua casă, ci prima. Dar, cei „bolnavi” cui rămân? Şi uite din această pricină, copii nevinovaţi sunt expuşi unor pericole fără precedent.
De cele mai multe ori ne lăudăm că avem o facultate de teologie, un examen al capacităţii pastorale excelente. Sunt prezente diplomele, dar nu şi pastoraţia. Pot spune cu dublu sentiment două exemple din propria mea, să-i zicem „carieră” clericală, de când eram Preot la Capela Ortodoxă din cadrul Penitenciarului Găieşti. Spun „dublu sentiment”, pentru că mă încearcă pe de o parte satisfacţia că majoritatea tinerilor care treceau prin consiliere psihologică şi duhovnicească, ieşeau din închisoare şi se reechilibrau singuri. Era nevoie doar de cineva care să le arate creanga pe care să se aşeze şi ei singuri îşi construiau cuibul. De cealaltă parte, mă încearcă şi sentimentul acela rece, că astăzi nu se mai fac activităţi cu tinerii, ci preoţii sunt preocupaţi să termine slujba şi să meargă acasă. Oricum la Capelele din Penitenciare, nimeni nu vine cu pomelnic şi cu bani. Vedeţi, dar râvna lor, nu valorează nimic pentru noi? Nevoi avem cu toţii, fie şi preoţi sau episcopi; dar, mă simt nevoit să mă întorc la ce ziceam la început: să fim conştienţi că ar trebui să ne asumăm întocmai la număr, câte drepturi, atâtea obligaţii. Mai mult de atât, preoţia nu este slujbă, ci misiune! Câte cărţi de rugăciuni ne-au rămas scrise de Apostoli? Acum să vedem şi câte fapte? Multe fapte şi nici o carte de Pravilă. Azi avem şi cărţi şi Biserici, dar ne lipsesc faptele şi implicarea.
Ar trebui mult timp ca poporul român să se deştepte, nu doar în stofele imnului Naţional al României, ci şi în adevăratul sens al cuvântului. O trezire extrem de importantă ar trebui să se petreacă mai ales în rândul clericilor. Ar trebui, cum zicea Mitropolitul Antonie Krapovistchy, la Sinodul din anul 1912, „o reformă radicală în cultura teologică”, pentru că metodele trecutului sunt în continuare valabile, doar că aplicabilitatea lor este o necunoscută pentru personalul clerical din zilele noastre. Unii poate că nu au curajul să intre în vorbă cu oricine. Atunci, de ce ne-am mai făcut preoţi? Veşmintele puteau sta şi singure pe umeraşe din lemn sau plastic, care nu s-ar fi mândrit faţă de oameni că „ce veşminte frumoase am”. Preotul este doar un sfert din timpul său slujitor la Altar şi pe Amvonul predicii. Celelalte trei sferturi, ar trebui să le împartă în special cu familia şi cu comunitatea, nu cu cei „vindecaţi”, ci cu cei bolnavi, cum zice Apostolul Pavel: „Căci dacă nu ştie cineva să-şi rânduiască propria lui casă, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu?” (I Timotei, 3, 5). Vedem că Apostolul nu zice să-şi ignore casa pentru Biserică, dar nici Biserica pentru casă, ci pe amândouă să le iubească la fel de mult.
Trebuie să fim conştienţi şi de faptul că metodele de a face pastoraţie nu sunt deloc capabile să răspundă cerinţelor şi nevoilor epocii în care trăim. Vedem că cea mai eficientă comanda pentru un om, contemporan cu noi, este „să nu faci cutare lucru” şi chiar dacă nu l-a făcut niciodată până atunci, exact acum îl va face. Mutaţia psihologică din comportamentul uman nu este recentă; dar, ne va lua mult timp până vom conştientiza că nu predica despre păcat este tămăduitoare, ci predica despre ridicare, despre luminare, despre cunoaşterea Lui Dumnezeu. Este defectuoasă şi prezentarea divinităţii, unui om care are nevoie de „hrană moale”. Dacă il prezinţi ca o sobrietate, un Dumnezeu gata să scoată catastifele din arhiva atotcunoaşterii – care iarăşi nu funcţionează de nici un fel – mai mult îl îndepărtează pe om, decât să-l apropie.
Conştientizez cu neputinţă, că ducem lipsă de preoţi care să se încadreze în caracterul misionar al Apostolului Pavel: „Precum şi eu plac tuturor în toate, necăutând folosul meu, ci pe al celor mulţi, ca să se mântuiască” (1 Corinteni, 10, 33). Şi tot el zice: „tuturor toate m-am făcut, ca, în orice chip, să mântuiesc pe unii” (I Corinteni, 9, 22). Să nu creadă cineva că toţi îl lăudau. El se străduia. Cu unii râdea, cu alţii era serios, cu unii cerceta, cu alţii glumea. Nu este misiune creştină aceea când cauţi să te laude lumea, ci să te dispreţuiască pentru Hristos; dar, tu, făcându-ţi misiunea, să-i schimbi fără să le impui.