Trofeele sunt ca un cimitir sau ca parcul central. Iti arunca o mana de pamant deasupra sau iti ofera flori cat esti viu.
Olanda, Italia, Romania si Franta respira pe buza cupei, ridicandu-se pe umerii unei fericiri robuste sau plapande, dupa caz. Suntem mai grei sau mai usori, fericirea ne este trecuta sau spera in revanse de peste opt ani.
Pentru un motto „expects emotions”, Romania nu si-a stabilit obiective, vrea doar sa semene cu Grecia din 2004. Emotii avem; taceri pe fata, ganduri ascunse - totusi sperante. De dragul competitiei, uitati trofeul!, nu trebuie sa te lasi in pace. Sa te uiti printre oameni ar fi o greseala. Jose Careras, de exemplu, a tinut cu glasul de viata, lasand tacerea mortii. Sunt persoane care vor sa fie aici. Intr-un spectacol joaca fotbal orchestrele, tenorul are o minge drept nod de cravata si voci ondulate aluneca in lovituri spre inimile terenului. Emotiile pleaca de la opera. Plansul, zgomotul dezvelit al dintilor, iubirea din palme... Aplauzele se prelungesc inspre tribune.
La Lucerna, eroul a fost un balon: rotund, neted, vechi - cat sa fie vandut la licitatie, nou - cat sa fie cumparat. Euro este o intalnire in vazul lumii, pe care tu ti-o dai cu tine si pe care destinul ti-o da cu ceilalti. Franta, Olanda, Italia sunt poate chiar „ei”; dar, atunci, ce cauta pe scena copilul acela cu semnul intrebarii pe piept? Totul este... despre cum sa nu te uiti in tramvai, sa nu adormi, sa nu te lasi trezit de un fulg din zapada de-acum 50 de ani.
Este despre cum sa te dezbraci in tricou, despre cum sa-ti treci mainile peste pielea libera, despre cum sa te cunosti jucandu-te. Si-apoi, sa pui spectatorii sa-si faca pantofi din propriile lor priviri, pentru a te tintui la pamant... Si-apoi, si-apoi... saaa, saaa vezi, mai reee, mai respiri?! Neoficial, pentru asta suntem aici; pentru pantoful facut din priviri, pentru mainile care simt pielea libera, pentru zapada, editie recenta, care nu te lasa sa adormi in tramvai. ...Pentru meciul din parcul central.