Mai are "bunul simţ", pentru români, vreun sens limpede, clar, justificabil? Sau suntem, ca într-o nuvelă de Dostoievski, "obişnuiţi, ca nişte boi, cu toate"?

Nesimţirea e în România, simultan, o realitate neclară, cu origini şi direcţii necunoscute, dar şi una firească, prin cotidianul ei transformat în banal. Te loveşti zilnic de ea, s-ar zice, ca într-un scenariu obscen care confundă libertatea cu cordialitatea de gaşcă şi sociabilitatea cu impertinenţa crasă.

Câteodată, nesimţirea are actori cu nume şi prenume: tineri care ascultă zgomotos ultimele hit-uri venite pe filiera TarafTV, precupeţe care se îmbulzesc apocaliptic în intersecţii, bătrâni care-şi justifică cu argumentul vârstei orice impenitenţă. Alteori, protagoniştii sunt invizibili. Nu şi rezidurile nesimţirii - gunoaie care şi-au ratat de puţin ţinta, hârtii aruncate pe jos, flegme care n-au mai putut fi păstrate în cavităţile pestilenţiale.

Doar 6% dintre români sunt siguri de buna lor creştere Deşi prezentă în toate formele şi dimensiunile posibile, nesimţirea la români e mai degrabă marca unei absenţe. A unor repere. A unei structuri. A unei simţiri. În fapt, marca unei umanităţi tragice, lipsită de liantul social care s-o determine să se ridice politicos de pe un scaun atunci când situaţia o cere, care s-o împingă să zică “vă rog” sau “mulţumesc” tot atât de des pe cât zice “bă” sau "fă".

Astăzi, să ai bun simţ în România e perimat şi nejustificat. Nu e de bonton şi nici de bun augur. Într-o tranziţie pe care românii au făcut-o aşa cum au putut mai bine, adică prost, regula numărul unu a fost de fapt şi singura: fii descurcăreţ şi nu te împiedica de chestiuni marginale precum bunul simţ, onoarea, educaţia. Rezultatele le măsurăm cu precizie astăzi. Doar un român din 16 consideră că este bine crescut, iată concluzia unui studiu internaţional efectuat de către GfK Custom Research Worldwide şi publicat la începutul anului trecut.

„Mârlănia, tupeul şi gramatica precară compun reţeta succesului” Nici la capitolul viitor nu stăm prea bine. Într-o societate care-şi construieşte valorile pe informaţiile venite pe filiera unui audiovizual cel puţin îndoielnic, aproape 60% dintre respondenţii minori ai unui studiu sociologic realizat de Metro Media Transilvania la finalul lui 2007 indicau televizorul ca fiind lucrul cel mai de preţ pe o scară a indispensabilului. Cărţile abia dacă strângeau 7% din opţiuni.

“Dând peste Marian Dârţă, Sexy Brăileanca sau Adi Minune, copilul va învăţa că mârlănia, tupeul şi gramatica precară compun reţeta succesului. Căci dacă oamenii aceia n-ar avea succes, n-ar apărea la televizor sau în Cancan”, crede scriitorul Radu Paraschivescu, contactat de evz.ro să explice noua realitate a celor „şapte ani de-acasă”.

EXPLICAŢII “The survival of the fittest” Comunismul ne-a trimis bunicii şi părinţii în fabrici insalubre şi i-a cazat în blocuri aliniate în cvartale slinoase, plăpând luminate. Istoria urbană a României s-a scris decenii la rând cu implanturi masive de “oameni noi” învăţaţi să construiască socialismul la comandă, cu promisiunea mereu prezentă a unui viitor indefinit.

Invăţaţi, mai ales, să zică “tovarăşe” în loc de “domnule”, să tutuiască egalitarist, să înjure vârtos printre dinţi şi să descurce iţele sistemului. “Sunt stupefiante urmele pe care le-a lăsat comunismul în oamenii care acum au 40-50 de ani. Şi care îşi învaţă copiii că politeţea e un moft, că Darwin a fost un geniu, că lumea e o junglă şi că trebuie să dansăm cu toţii pe şlagărul “The survival of the fittest””, crede Radu Paraschivescu.

Destinul prost al bunei-cuviinţe a continuat însă şi în zorii democraţiei. Postcomunismul ne-a trimis părinţii şi chiar pe noi înşine să o luăm de la capăt într-un proiect pe care nu l-am înţeles cu adevărat niciodată. Un proiect pe care mai toţi l-am crezut economic, politic, juridic. Oricum, numai uman nu.

“Ne-am îndepărtat atât de mult de respect, de consideraţia simplă, de solicitudinea elementară, încât acum ni se pare imposibil să redobândim plăcerea coabitării. Şi atunci renunţăm, fatalişti cum ne stă bine”, evaluează situaţia Radu Paraschivescu.

Voi ce credeţi? Mai există bun simţ în societatea românească? Se mai poate face ceva pentru a reda viaţă “celor şapte ani de-acasă”?

CITIŢI ŞI:

"La mormântul respectului stă o lespede cu un citat din Guţă!"