În plan jurnalistic, a transformat România într-un imperiu. Nu demult a ajuns și în Coreea de Sud, țară îndepărtată, din care cumpărăm mașini, televizoare și telefoane mobile foarte bune, neștiind mare lucru despre oamenii care le fac.

Exploratoarea s-a întors și de data aceasta în România ca o învingătoare, aducând drept trofee impresiile ei de călătorie. S-a folosit, ca de obicei, și de aparatul de filmat, și de laptop. O mare parte a imaginilor capturate s-a și difuzat de TVR, sub forma unui serial, care a atras un public numeros în fața televizoarelor. Prin volumul „Cu ricșa, în orașul viitorului”, ni se oferă și un story al călătoriei în Coreea de Sud. Marina Almășan folosește cu talent și inteligență nu numai imaginile, ci și cuvintele. Este o scriitoare despre care vom mai auzi, pasionată deocamdată de genul non-fiction. Relatează în stilul ei alert tot ceea ce vede sau află și explică apoi particularitățile unui mod de viață care, fără explicații, ni s-ar părea doar exotic și ininteligibil.

Nu cred că vom uita vreodată ceea ce a remarcat Marina Almășan în țara vizitată. De exemplu, politețea coreenilor. Care înseamnă, la ei, mai mult decât respectarea unui cod al manierelor elegante și anume un stil de viață, un mod respectuos și înțelept de a-i trata pe semeni. O cultură a politeții aveau și țăranii de la noi, înainte de război, pe care ar trebui să o redescoperim.

Sau statuia unui bărbat așezat întrun fotoliu cu o carte în mână:

„…De pe margini, îmi atrage atenția o statuie impunătoare, pe care am tot observat-o și în zilele trecute, în mersul nostru. Este, cu siguranță, una dintre figurile emblematice din cărțile de istorie coreene: personajul așezat întrun fotoliu confortabil și ținând o carte voluminoasă în mână, pare a fi sculptat în aur. În orice caz, statuia strălucește, în soarele arzător și domină, nu doar prin aceasta, întregul bulevard, în mijlocul căruia au plasat-o edilii. Cine este domnul? − o întreb pe Yoo Jin. Aflu că este Sejong cel Mare, considerat ca fiind ”părintele alfabetului coreean„.”

Și noi, românii, am înălțat statui părinților alfabetului în care scriem și azi: Ion Heliade Rădulescu, Titu Maiorescu. Semănăm, deci, cu poporul de pe cealaltă față a pământului prin importanța pe care o dăm culturii scrise.

 

*

NICU ALIFANTIS. L-am aplaudat de multe ori, de-a lungul anilor, pe Nicu Alifantis, ascultându-i cântecele. Vocea lui tandru-bărbătească, ca și o anumită irizație poetică a interpretării m-au fermecat întotdeauna.

Și iată că acum îi aplaud textele din volumul intitulat cu dezinvoltură „Poeme la-ntâmplare”.

Prima parte a cărții cuprinde poeme propriu-zise, remarcabile prin franchețe, prin piruete retorice pline de grație și printr-un umor fin, pe cale de dispariție în vremea noastră. Nicu Alifantis seamănă puțin cu Ion Minulescu, uneori, fugitiv, și cu Nichita Stănescu, dar și mai mult seamănă cu Nicu Alifantis, care are probabil în minte întreaga poezie românească pusă pe muzică. Cultura lui literară trece în mod evident prin muzică, de aceea versurile pe care le scrie și nu numai versurile, ci și ideile, sunt melodioase.

În mod special poeziile de dragoste par un joc delicat pe corzile unei chitare care emite nu sunete, ci cuvinte. Iată, ca exemplu, câteva extrase dintr-una din poeziile mele preferate, „Un singur răspuns”:

„Dacă ar fi să aleg între tine și mine,/ …/ aș spune, fără să stau pe gânduri,/ Tu!/ Dacă ar fi să aleg între mine și mine,/ aș pica pentru un timp în sinemi/…/ și-aș spune fără ezitare,/ Tu!/ Dacă ar fi să aleg între tine și tine,/ miaș înălța ochii spre cer,/ și aș spune, pe nerăsuflate,/ mulțumesc, Doamne, că mi te-ai dat!”

În partea a doua a volumului sunt reunite, sub titlul simpatic „Folk la folk nu-și scoate ochii…”, comentarii capricioase, unele poematice, referitoare la muzica folk românească. Confesiunile, evocările, analizele succinte, luările de atitudine impresionează prin sinceritate și, în același timp, prin competență. Nicu Alifantis cunoaște fenomenul din interior, dar are luciditatea necesară ca să-l privească din afară.

Remarcabil, de neuitat este autoportretul modest-orgolios pe care și-l face artistul la un moment dat:

„1.Nu doresc statuie.

2. Nu-mi doresc niciun fel de statuie. N-am găsit nici locul, nici soclul și nici măcar cioplitorul ei.

Ar mai fi de spus că mi-e scârbă de găinați, dar și mai tare de găinari.

În concluzie, mă simt mult mai liniștit și mai în siguranță făr’de soclu, statuie și găinați.

Muzicii nu-i trebuie statuie, îi trebuie văzduh spre care să-și ia zborul.”

După lectura unei asemenea cărți simți nevoia, exact ca la sfârșitul unui concert, să aplauzi și să strigi „Bis!”