Proza "Marea casă" apare în România săptămâna viitoare.
Al treilea roman al cunoscutei autoare contemporane Nicole Krauss (după "Un bărbat intră în cameră" şi "Istoria iubirii" - ambele apărute la Humanitas) spune povestea unui birou care i-ar fi aparţinut poetului spaniol Federico Garcia Lorca.
Obiectul de mobilier ajunge la diferite personaje: o scriitoare debusolată, pe care o ajută să-şi regăsească inspiraţia, un poet chilean care suferă de pe urma regimului Pinochet şi un anticar colecţionar de obiecte care au aparţinut supravieţuitorilor Holocaustului.
Cu "Marea casă", Nicole Krauss a obţinut titlul de Cea mai bună carte a lui 2010 în publicaţiile "New York Times" şi "The Atlantic" şi a fost finalistă la premiile National Book Award şi Orange Prize 2011.
Corespondenţa lui James Joyce
Editura ART publică într-un volum corespondenţa marelui James Joyce, în care vorbeşte, printre altele, despre munca la romanul "Ulise", la care ar fi lucrat în jur de 20.000 de ore, dar şi despre "acel cititor ideal suferind de o insomnie ideală", pe care şi-l dorea şi îl căuta autorul irlandez.
Volumul costă 29,9 lei.
"Miliardari din întâmplare"
Cartea scrisă de Ben Mezrich, apărută la noi la Editura All, a stat la baza filmului "Reţeaua de socializare", regizat de David Fincher, care a câştigat trei Oscaruri.
"Miliardari din întâmplare" are subtitlul: "Povestea Facebook-ului: sex, bani, geniu şi trădare".
Bestsellerul "New York Times" poate fi cumpărat la preţul de 24,9 lei. EVZ vă prezintă în exclusivitate un fragment din romanul lui Nicole Krauss, "Marea casă"
"Domnule judecător, în iarna anului 1972 R şi cu mine ne am despărţit sau, mai bine zis, el s-a despărţit de mine. Motivele lui au fost vagi, dar ideea principală era că avea în el o parte secretă, o parte laşă şi demnă de dispreţ, pe care n-a putut niciodată să mi o arate, şi că a simţit nevoia să plece, aidoma unui animal bolnav, şi să nu se întoarcă la mine până când nu izbutea să-şi vindece această parte a lui suficient de mult încât să mă merite. M-am contrazis cu el – eram iubita lui de aproape doi ani, secretele lui deveniseră şi ale mele, iar dacă în el exista ceva plin de laşitate şi cruzime, doar eu eram cea care ar fi trebuit să ştie – dar a fost inutil. La trei săptămâni după ce s-a mutat din apartamentul nostru am primit de la el o carte poştală (fără adresă de retur) în care îmi scria că, în opinia lui, decizia noastră – aşa cum o numea el – deşi fusese greu de luat, era corectă, iar eu am fost nevoită să recunosc faţă de mine însămi că relaţia noastră se încheiase definitiv. După aceea m-am simţit prost şi abia mai târziu mi-am mai revenit puţin. N-o să intru în amănunte, ci o să spun doar că n am mai ieşit din casă, nici măcar să mă văd cu bunica mea, şi nici n-am acceptat să vină nimeni la mine. În mod bizar, singurul lucru care m-a ajutat a fost furtuna de afară, care m-a făcut să alerg de colo-colo prin apartament, cu o mică şi ciudată cheie franceză specială din alamă, pentru a strânge şuruburile de o parte şi de alta a lemnăriei vechi şi scumpe a ferestrelor – dacă vântul le slăbea, ferestrele începeau să scârţâie. Erau şase ferestre şi, exact când terminam de strâns şuruburile uneia dintre ele, alta începea să troncăne, aşa că fugeam până la ea cu cheia franceză, iar după aceea mă alegeam poate cu o jumătate de oră de linişte, pe când şedeam pe singurul scaun care mai exista în apartament. Cel puţin pentru o vreme mi s-a părut că singurele lucruri care mai rămăseseră pe lumea asta erau ploaia îndelungă şi nevoia mea de a ţine strânse şuruburile. Când, până la urmă, norii s-au risipit, am ieşit la plimbare. Totul era inundat şi apa aceea nemişcată ca o oglindă îmi dădea o senzaţie de linişte. M-am plimbat multă vreme, cel puţin şase sau şapte ore, prin cartiere în care nu mai fusesem şi în care nu m-am mai dus de atunci. Am ajuns acasă extenuată, dar simţind că m-am eliberat de ceva.
Recomandările noastre
