Mircea Cartarescu: "Zidar ca si Mesterul Manole, noul ministru e tocmai potrivit sa intruchipeze faimoasa metafora a destinului romanesc: ce ziua cladea noaptea se surpa".
Ca sa fiu sincer, n-am prea mare incredere in reforma invatamantului romanesc (ma voi referi deocamdata doar la nivelul sau preuniversitar) promovata in aceasta perioada de noul ministru liberal Cristian Adomnitei. Ma voi stradui in acest articol sa-mi arat motivele scepticismului, care sunt multiple si pe planuri foarte diferite.
In primul rand, n-am incredere in guvernul monocolor si ultraminoritar din care tanarul ministru liberal face parte. Dupa parerea mea, guvernul Tariceanu, chiar presupunand ca este bine intentionat, are o foarte ingusta baza de resurse umane. Odata cu retragerea ministrilor PD de la guvernare si cu scindarea liberalilor in cele doua fractiuni adverse, guvernul a suferit o hemoragie enorma de valori.
Unele dintre ele au fost inlaturate intentionat de catre primul-ministru. Ma refer in primul rand la fostul ministru al justitiei Monica Macovei, a carei extraordinara prestatie a fost admirata nu doar de mine si de electoratul romanesc, ci de intreaga Europa.
Ar trebui sa-i ridicam un monument acestei femei curajoase care, cat a fost lasata sa lucreze, a pornit justitia romaneasca pe singurul drum pe care ea ar trebui sa mearga: aducerea in instanta si condamnarea celor ce incalca legile tarii, indiferent de pozitia sociala si de averea acestora. In locul ei a fost adus ieseanul Tudor Chiuariu, in misiune limpede, dupa parerea mea. Impreuna cu ministrul sanatatii si cel al invatamantului, el formeaza tripleta infernala a actualului guvern si dovada evidentului sau esec.
Apoi, n-am incredere, direct, in persoana noului ministru. E straniu ca guvernul liberal n-a gasit nici macar un singur profesor de meserie care sa cunoasca scoala nu doar din amintiri din copilarie, ca sa-l puna ministru. Pana si madam Andronescu, cu toate pacatele ei, fusese macar profesoara.
Cel de acum e inginer constructor si, in consecinta, ne va construi o reforma pe masura, din rigips si termopan, de s-o tinem minte. Cu aceeasi logica poti pune un sculer-matriter la Culte si un stomatolog la Turism: lasa, ca se va inconjura el cu buni sfatuitori... Lasa, e tanar, o sa invete...
Dar cu asta de-acum e ca un facut: zidar ca si Mesterul Manole, noul ministru e tocmai potrivit sa intruchipeze faimoasa metafora a destinului romanesc: ce ziua cladea, noaptea se surpa... si tot ca si Manole, el e al zecelea din echipa, care-i si intrece (vai, doar in intentii) pe cei noua ministri precedenti ai invatamatului, de la Revolutie incoace, fiecare cu reforma lui esuata in ranita.
In al treilea rand, cladirea educatiei romanesti ridicata de domnul Adomnitei nu rezista de la prima asezare a nivelei cu bule pe zid: e evident stramba ca turnul din Pisa. Gradinita, mai intai, n-ar trebui sa fie obligatorie. Din multiple ratiuni. Mai intai, cum se stie, nu exista in Romania atatea localuri de gradinite cat sa-i poata cuprinde pe toti prescolarii. Apoi, nici cele existente n-au un minim de conditii decente, o gradina in jur, un loc de joaca placut ca in Occident.
In fine, e poate banal ce spun, dar cred ca povestea cu „furatul copilariei” de la o varsta prea frageda are si ea un temei real. Anul pregatitor cu care incepe scoala e o alta absurditate: evident, el ar trebui sa fie ultimul an de gradinita: cum sa te pregatesti pentru un sistem in care deja ai intrat? In privinta admiterii la liceu, eu personal sunt ferm in favoarea examenului de admitere.
La saisprezece ani adolescentii sunt competitivi si nu se lasa asa usor timorati de un examen. Vor mai da destule, oficiale si neoficiale, in viata lor: trebuie sa fie pregatiti pentru ele. Un singur examen, cum s-a dat intotdeauna in perioadele de stralucire a invatamantului romanesc (multumesc lui Dumnezeu ca am prins una din ele la sfarsitul anilor ‘60) e mai revelator in privinta cunostintelor, personalitatii si puterii de mobilizare a elevilor decat insumarea a saisprezece mici examene de-a lungul a trei ani de scoala, date cu profesorul de la clasa in circumstante profund subiective.
Si tocmai la acest al patrulea motiv, subiectiv, al neincrederii mele (si cel mai grav dintre ele) voiam sa ajung. E vorba despre efectele vicioase inevitabile ale acestei reforme. Imi amintesc ca, inainte de faimosul campionat mondial din Mexic, FIFA facuse un experiment in fotbal: la trei cornere urma de-atunci inainte sa se execute lovitura de pedeapsa, ca pe maidan. Consecinta a fost dezastruoasa: fotbalistii nu mai tinteau poarta, ci incercau sa obtina cat mai multe cornere...
Asa se va-ntampla si in reforma domnului Adomnitei: profesorii vor umfla cat vor putea notele de la tezele cu subiect unic ale copiilor - ca doar sunt elevii lor, pe care-i si mediteaza-n particular -, iar frauda, mita, traficul de influenta vor fi la ele acasa. Scolile mai slabe vor avea absolventii cu notele cele mai mari, pe cand scolile noastre-fanion, exigente, isi vor condamna propriii copii la licee de mana a doua.
Viabilitatea unei reforme a invatamantului, oricat de frumos ar suna ea pe hartie, se testeaza in scoli, in practica de zi cu zi. Am fost profesor de scoala generala timp de zece ani, stiu despre ce vorbesc: conditii improprii de invatat, clase prea aglomerate, localuri gata sa se darame, directori incompetenti, rude ale vreunui primar de sector, profesori prost platiti si si mai prost pregatiti (cu exceptiile de rigoare).
Pe deasupra, lumea de azi nu mai crede in scoala. Ea vede ca, pe de-o parte, cei studiosi pierd in viata in fata analfabetilor ajunsi sefi de partide si mari bogatasi, iar pe de alta parte, ca totul se poate cumpara, inclusiv diplomele universitare.
La toate aceste provocari trebuie sa raspunda echipa din fruntea invatamantului romanesc. De la domnul Marga incoace, am impresia ca mergem din rau in mai rau. Construim, e adevarat, dar construim invers: dintr-o casa buna si adecvata vom obtine in final o melancolica ruina.