Insula Ada Kaleh era ca un miraj pentru români, era Orientul din România. Regele Carol al II-lea nu a rezistat nici el acestui miraj și a vrut să-l vadă cu ochii lui.

Insula Ada Kaleh sau insula fortăreață nu mai există astăzi. Din motive economice a fost pur și simplu dată pradă apelor Dunării. Pentru cei de azi este o legendă. Pentru cei care au trăit pe ea, din ce în ce mai puțini, sau urmașii lor este leagănul vieții lor. Insula fermecată, cea plină de smochini, de trandafiri, de cafea turcească, de rahat și alte bunătățuri. Insula fermecată nu mai este, dar au rămas povești și imagini.

Insula Ada Kaleh avea o lungime de 1.750 de metri şi o lăţime maximă de 500 de metri. Se afla pe Dunăre, la 3 kilometri aval de Orşova. A fost acoperită de apă în urma construirii barajului de la Porţile de Fier, în 1969. Până în secolul XX, insula a fost sub stăpânire ungară, otomană sau austriacă. În secolul al XVIII-lea, austriecii au construit pe insulă o puternică fortăreaţă. Între 1791 şi 1878, când aparţinea Imperiului Otoman, s-a stabilit pe insulă o populaţie turcă. Din acei ani s-a păstrat şi denumirea de Ada Kaleh (ceea ce însemană  „Insula fortăreaţă”).

În urma creşterii importanţei navigaţiei pe Dunăre, insula  devenit un însemnat punct turistic şi comercial, ulterior devenind staţiune. Galeriile din cetate au fost transformate în locuinţe, iar în locul cazărmilor austriece au apărut case cu caracter turcesc. În acea perioadă, Ada Kaleh a fost vizitată de personalităţi, precum conducătorul revoluţionar maghiar Lajos Kossuth, ce pleca în exil către Turcia (1849).

După Primul Război Mondial, insula a intrat în posesia României. În 1923 Turcia a renunţat definitiv la orice pretenţie asupra insulei. Locuitorii din Ada Kaleh s-au bucurat de prosperitate în perioada interbelică, mai ales după ce Regele Carol al II-lea le-a acordat o serie de înlesniri vamale şi scutiri de impozite, în urma unei vizite făcute în 1931 pe insulă, împreună cu Nicolae Iorga, care era premier.

De ce fost regele Carol al II-lea pe Ada Kaleh? Sau ce a urmat vizitei lui? Aflăm din  „Povestea insulei Ada-Kaleh”, din revista  „Realitatea ilustrată”,15 iulie, 1934. Aceste informații și fotografiile au apărut în expoziția „Ada Kaleh. Insula visului și a uitării”, coordonată Magda Andreescu, la Muzeul Național al Țăranului Român.

„Data aceasta a rămas pentru turcii din Ada-Kaleh o dată memorabilă, istorică: 4 mai 1931. Ei serbează până azi această dată, ca pe o sărbătoare naţională a insulei şi există chiar un restaurant şi câteva prăvălii care se numesc «La 4 mai». În adevăr, această dată a însemnat în istoria mizerabilei insule începutul unei ere de mare prosperitate, dacă nu pentru toţi locuitorii, cel puţin pentru o parte din ei. Regele, impresionat de această teribilă mizerie, a dat noi privilegii insularilor, şi s’au găsit cîţiva dintre locuitori cari au ştiut să valorifice, la maximum, generozitatea regală. În definitiv, spiritul comercial este una din calităţile turcilor. Pe lângă vechile lor privilegii de-a nu plăti impozite şi de-a nu face armata, ei obţinură acum o nouă serie de scutiri de taxe, având dreptul să aducă şi să desfacă, fără a plăti taxe vamale, un vagon de tutun, un vagon şi jumătate de băuturi spirtoase, două de cafea, o mie cinci sute de kilograme obiecte de amintiri şi o mie cinci sute de fesuri. Cu acest din urmă articol nu prea au ce să facă turcii dela Ada-Kaleh, deoarece influenţa lui Kemal a ajuns până aici, şi mulţi din ei au adoptat ţinuta mai sportivă, de-a merge prin soarele dogoritor cu capul gol, sau cel mult cu o bască sau o panama, în locul cilindrului roşu de postav.”

Negustorie și viață obișnuită

„Pe stradela principală şi pe uliţele laterale, înguste şi întortochiate, dai la fiecare pas de bazare, bine asortate, cu vitrinele încărcate cu fel de fel de alimente şi de obiecte: rahat, smochine, dulceţuri, cafea şi tutun, lîngă cărţi poştale, pipe, ciubuce, narghilele şi mărgele – marfă pe care negustorii ţi-o oferă, cu voce tare, într-o românească sau într-o nemţească stricată. Turcii bătrâni vorbesc mai toţi nemţeşte şi ungureşte, îi vezi cu fesurile decolorate, vechi, trădând vârsta stăpânilor lor, stând toată ziua rezemaţi cu coatele pe mese, la cafenele, în faţa cafelelor gingirlii. Tinerii vorbesc toţi destul de bine româneşte.”