„Care Franța?” Uniunea Europeană garantează pacea. Este fraza tip pe care am auzit-o și citit-o de mii de ori în ultimele săptămâni. Toți liderii politici progresiști susțin acest punct de vedere.

Există și argumente greu de contestat (deși gurile rele ar spune că nu UE, ci NATO ar fi oprit orice confruntare). Cele două războaie mondiale sau, dacă e să ne întoarcem și mai mult în istorie, teribilele bătălii de la începutul secolului XIX și chiar războaiele religioase au fost declanșate de încercarea unor puteri europene de a-și impune supremația.

Nici colonialismul invers, dinspre fostele colonii spre metropole (sau anticolonialism, dacă vreți să-i spuneți așa), promovat de politicienii care cer astăzi deschiderea granițelor în fața unei imigrații masive nu garantează însă pacea, spun din ce în ce mai mulți lideri de opinie.

Și ei au argumente, de pildă, masacrele comise în timpul războiului din Algeria sau, mai aproape de zilele noastre, de ceea ce s-a întâmplat în Croația. Bosnia- Hertegovina și Kosovo. Ziaristul francez Christian Moliner e de părere că Franța e în plin proces de balcanizare și asta va duce, mai devreme sau mai târziu, la un conflict sângeros.

Cartea sa „Războiul Franței” proiectează un viitor întunecat, pe baza experienței faimosului război de eliberare națională purtat de algerieni împotriva francezilor. Atunci, războiul a început prin acte de terorism izolate, care au sfârșit prin a radicaliza cele două comunități.

„În 1955, FLN-ul (Front de libération nationale – Frontul de Eliberare Națională al algerienilor) se afla în defensivă, iar mișcarea de independență părea să se risipească. Conflictul era de mică intensitate. Masacrele îngrozitoare ale femeilor și copiilor europeni din Philippeville au condus, însă, la represalii insuportabile (ale naționaliștilor francezi), care au revoltat majoritatea musulmană din Algeria. Ca urmare, musulmanii au trecut de partea FLN.”

E vorba de o spirală a violenței care se amplifică treptat și în care radicalizarea extremelor crește inevitabil în timp. E un proces, mutatis mutandis, pe care îl putem vedea și noi în Europa actuală. Desigur, aici nu e vorba de creștini contra musulmani (care nu au reușit deocamdată să dea naștere unor forșe politice credibile), ci de conflictul care-i opune pe naționaliști celor care vor desființarea granițelor.

Centrul (de pildă, Partidul Popular European și Partidul Socialiștilor Europeni) scade, în vreme ce radicalii din ambele părți (naționaliștii, de o parte, ecologiștii și liberal-democrații, de cealaltă) capătă din ce în ce mai multă forță. Unii vor să apere statele naționale și să stopeze imigrația.

Ceilalți, visează la Statele Unite ale Europei și la granițe deschise. Să ne întoarcem, însă, la cartea lui Christian Moliner! Chiar dacă, în opinia sa, războiul se va declanșa probabil în 2035-2040, Moliner crede că ostilitățile au început deja cu atacul de la Bataclan.

Peste 15-20 de ani, o singură scânteie ar putea porni prăpădul: „Numărul musulmanilor continuă să crească. Naționaliștii se întăresc de la an la an. Ei vor respinge tot mai mult Islamul (la un pas de rasism) și pot fi ispitiți de o luptă armată, mai ales dacă se reiau atacurile sângeroase.

Și uneori este suficient ca o atrocitate să se transforme în câteva zile în groază.” Ce ar fi de făcut? Moliner respinge ideea unei întoarceri spre Franța trecutului. „Există o mică legătură între țara noastră și cea a lui Charles de Gaulle. Generalul ar fi îngrozit, fără îndoială, dacă s-ar întoarce la viață. Dar nu ne putem întoarce decât dacă se va ridica o dictatură sângeroasă care va ordona expulzări în masă. Mă tem de un astfel de derapaj, pentru că prețul uman pe care îl vom avea de plătit ar fi terifiant”.

Francezii vor trebui, așadar, să găsească un mod de a conviețui cu imigranții. „Romanul meu descrie una dintre soluțiile posibile: de a da independență enclavelor musulmane în schimbul creării unei zone autonome în care niciun credincios al Profetului nu ar avea dreptul să locuiască. Un început de separare etnică care ar "păstra" Franța pentru totdeauna într-o fracțiune din Hexagon. Dar această soluție este rasistă și ar fi acceptabilă numai dacă, așa cum este în cartea mea, Franța ar fi în haos”.

Cât privește posibilitatea ca din Franța să dispară orice animozități dintre francezii nativi și noii-veniți, Moliner e extrem de sceptic: „Idealul, desigur, ar fi integrarea musulmanilor într-un model secular (de societate n.r,), în care comunitățile coexistă fără tensiuni și în care nicio religie nu este privilegiată. Această "fuziune" armonioasă pare, din păcate, imposibilă și credincioșii rigizi (o treime din musulmani) se îndepărtează tot mai mult de atei, de compatrioții creștini și evrei sau chiar de credincioși moderați”.

Există, însă, în opinia autorului și o a treia cale, cea pe care o descrie Houellebecq în romanul său „Soumission”. „În acest scenariu, vom ajunge să oferim cheile puterii musulmanilor, care ne-ar "acorda" un statut de dhimmitude (cetățeni de rangul al doilea). Din nefericire, politica actuală favorizează această opțiune, deoarece reacționăm din ce în ce mai încet la faptul că Islamul încalcă regulile noastre în viața de zi cu zi.

În acest caz, vom participa la dispariția Franței. Ar trebui, în principiu, chiar să ne schimbăm numele, deoarece noua entitate nu ar avea nimic de-a face cu cea veche”. Nu știu cât de rațională vi se pare „profeția” lui Moliner. Chiar și în Franța, în ciuda tuturor problemelor, mulți dintre compatrioții autorului nu sunt dispuși să ia în serios asemenea viziuni apocaliptice, Și nu e vorba numai de progresiști, pentru care rasa și sexualitatea sunt niște construcții sociale, iar religia este opiul popoarelor.

Un studiu apărut în urmă cu puțin timp arată că partidul lui Macron (mare apărător al imigrației) a fost preferat de catolicii practicanți în alegerile europene. Se poate ca acestor catolici Dumnezeu chiar să le fi spus cu cine să voteze, nu ca în cazul preoților noștri ortodocși...„„