Scriitoarea Oana Orlea a murit în 2014, în Franța. Se numea de fapt Maria-Ioana Cantacuzino şi era nepoata lui George Enescu şi a Marucăi Cantacuzino.
În 1952, elevă în clasa a a X-a, a fost arestată și condamnată pentru activitate subversivă (constând în distribuirea unor manifeste anticomuniste), la patru ani de închisoare. După o detenţie de doi ani şi unsprezece luni (la Văcăreşti, Jilava, Târgşor, Mislea etc.) a fost eliberată la intervenţia bunicului ei, marele muzician George Enescu, care, aflat în străinătate, a declarat că nu se întoarce în ţară atâta timp cât nepoata lui este în închisoare.
După ieşirea din puşcărie a încercat să-şi găsească un loc de muncă, dar nu a reușit, din cauza „dosarului”. A lucrat o vreme, ca muncitor necalificat, pe un şantier din Bucureşti.
FOTO:Oana Orlea
În 1980, ca urmare a înăspririi dictaturii, s-a expatriat definitiv pentru a se stabili în Franța.
Regimul de teroare din închisoare nu a înfrânt-o, dar a marcat-o. Experienţa trăită ca deţinut politic a intrat definitiv în compoziţia ei sufletească.
Oricum, Oana Orlea nu s-a înrăit într-un mod inestetic, ca atâţia alţii, nu a devenit cinică, nu şi-a pierdut sensibilitatea. Cartea din care putem s-o cunoaştem îndeaproape este aceea realizată de regretata poetă Mariana Marin: Ia-ţi boarfele şi mişcă!, interviu cu Oana Orlea, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 1991. Un episod impresionant din această carte îl constituie acela al mutării tinerei în aceeaşi celulă cu fosta ei gardiancă, Cora, pedepsită cu închisoarea pentru că transmisese (contracost) mesaje ale deţinuţilor familiilor acestora. Pe vremea când s-a întâmplat aceasta, Oana Orlea nu a privit situaţia Corei cu o satisfacţie răutăcioasă, ca pe un caz de justiţie divină, şi nici în 1991, după aproape patruzeci de ani, nu a considerat încarcerarea femeii-gardian o pedeapsă ironică aplicată de soartă. Evocarea este, dimpotrivă, plină de dramatism și compasiune, prezentând-o indirect pe scriitoare ca pe o ființă superioară:
„Am intrat în celulă, moartă de foame (după trei zile de greva foamei, în urma cărora deţinuta a obţinut o schimbare a celulei - n.n.), cu gândul la prânzul ce urma să vină. Celula era spaţioasă. Două paturi doar. Pe unul din ele era culcată o femeie. Nu s-a sculat să mă întâmpine și, lucru neobișnuit, nu mi-a răspuns la bună ziua. Era slabă și avea o culoare vineție. M-am așezat pe patul liber și am așteptat. S-a ridicat în fund. Neam uitat una la alta. Nu ne credeam ochilor. Ne recunoşteam şi... nu ne recunoşteam. Cora! Gardianca de la Târgşor! (...) Cora nu mânca de o săptămână. Nu s-a atins de prânz. Era într- o stare de depresie totală. Părea un manechin dezarticulat. Nu am avut nici o clipă un sentiment de ură faţă de ea sau vreo dorinţă de răzbunare. (...) I-am ţinut nişte teorii despre viaţă şi frumuseţea ei, care trebuie să fi fost de un ridicol desăvârşit. I-am explicat, pe îndelete, că viaţa este darul cel mai de preţ... că viaţa trebuie trăită până la capăt... Cred că s-a apucat iar de mâncat, numai să nu mai audă turuiala mea exaltată. Vizeta era mai tot timpul deschisă. Ne observau ca pe doi cobai. Dădeau probabil raportul: nu se sfâşie... Cora avea 23 de ani. Reîncepuse să mănânce şi să zâmbească. Nu povestea nimic... N-o întrebam nimic. Ne-am făcut un şah, din pâine cu săpun. Am folosit scrumul ţigărilor Corei, avea dreptul la două pe zi, pentru a înnegri piesele”.
Poate că suntem influenţaţi de ceea ce ştim despre ascendenţa Oanei Orlea, dar nu se poate să nu vedem în această nobleţe morală felul de a fi al unei Cantacuzino. De altfel, unii gardieni din închisorile prin care a trecut o urau tocmai din cauza superiorităţii ei morale, spunându-i cu o plăcere a pângăririi, „Cantacuzino, ia-ţi boarfele şi mişcă!”.
Recomandările noastre
