Scenariile avansate recent în media cu privire la destrămarea actualei coaliții ar avea două surse.
Pe de o parte, pot fi rezultatul unor colportări „din interior”, în lupta electorală PSD-PNL (două partide care se luptă, preponderent, pentru același tip de votanți). Astfel, fiecare încearcă să își „sperie” partenerul cu ipoteza opoziției. Pe de alta, pot fi zvonuri lansate din opoziție, mai exact dinspre USR, pentru a-și încuraja redusul activ de partid și puținii simpatizanți cu perspectiva reintrării pe scena mare. La AUR nu mă gândesc, ei sunt ocupați cu pregătirile de nuntă zilele astea.
Personal, cred că în prezent șansele de surpare a actualei construcții tind către zero, măcar dacă mergem pe teoria actorului rațional și presupunem că ruptura nu ar fi un gest emoțional, ci unul pragmatic. Iar deciziile politice se iau din interese bine calculate. Să le vedem pe fiecare:
În primul rând că ieșirea oricărui partid de la guvernare nu ar asigura anticipatele, deci din actuala aritmetică parlamentară ar fi foarte greu să reiasă o altă formulă. Nici PNL, nici PSD nu ar guverna la acest moment alături de AUR sau USR.
Or, un guvern minoritar în jurul „urmașilor Brătienilor” ar putea fi susținut de PSD, însă cu un preț similar cu cel plătit de fostul PD în 2012. Iar asta doar dacă PSD ar părăsi voluntar barca puterii. Scenariu plauzibil doar dacă ar avea siguranța anticipatelor și a unui scor care să le permită să guverneze cel mult alături de UDMR.
Iar un guvern cvasi-minoritar al PSD, deși greu de instalat instituțional fără desemnarea de la Cotroceni, ar fi speranța supușilor președintelui la un reviriment pe seama erodării oamenilor lui Marcel Ciolacu. Însă asta vine la pachet și cu un risc pentru „liberali”: certitudinea că nu vor mai controla nimic, local și central, fapt dăunător în alegeri.
În al doilea rând, Klaus Iohannis nu își permite un eșec în fața partenerilor internaționali, cărora probabil că le-a promis stabilitate guvernamentală, poate chiar ca argument pentru râvnitul loc de muncă de la NATO, unde se autopropune cu elan de ceva vreme. De părerea românilor nu cred că îi pasă vreun pic, însă dacă ne uităm în sondaje, sentimentul pare a fi reciproc. Din cei 66% care o sancționau pe Viorica Dăncilă, ștampilându-l pe neghinionistul meditator, doar 15% îl mai creditează cu încredere. Iar din ei, vreo treime sunt, de regulă, simpatizanții puterii, oricare ar fi aceasta. Însă nu de la propriii cetățeni poate pica sinecura nord-atlantică, așa că ei nu contează.
În fine, dincolo de toate cele de mai sus, deși cu sau fără stabilitate, România nu articulează vreo idee sau inițiativă, vreun plan sau demers în zona internațională, războiul de la graniță reclamă, cel puțin ca percepție publică, nevoia unei continuități.
Prin urmare, deși tradiția instabilității și impredictibilității este una îndelungată în România, probabilitatea este, astăzi, infimă.