„Poliția moralității” a venit să mă ia la exact 13 minute după ce-mi începusem prelegerea despre politica sexuală și de gen în Iranul post-revoluționar. Patru uși duble ale amfiteatrului s-au deschis simultan. Și au intrat, în tropot de bocanci și zăngănit de arme. În sala de prelegeri din Teheran a izbucnit confuzia în timp ce agenții „komiteh”-ului, cum i se spune poliției moralității, împânzeau încăperea.
Auditoriul a fugit care-ncotro. Ar fi trebuit să-mi rup foile cu prelegerea, să fug de la pupitru în stradă. Dar la vederea duzinii de bărboși în uniforme verde închis tălpile mi s-au țintuit de podea. Doi dintre zbiri au venit pe podium; unul și-a ridicat mâna deasupra capului meu și apoi totul s-a făcut negru, scrie Pardis Mahdavi, prorector al Universității din Montana, în The Washington Post.
Când mi-am revenit, pe bancheta din spate a unei mașini, vocile lor îmi reverberau în capul cuprins de durere. „Ești o femeie distrusă care e aici pentru a ne distruge țara”, a mârâit unul la mine. Eram acuzată că încerc să incit la revoluție.
15 ani mai târziu pe străzile Iranului au erupt protestele. Scandări pentru „femeie, viață, libertate” răsună în toată țara care le-a reprimat pe toate trei mai bine de 40 de ani.
Pe 11 februarie 1979 șahul Iranului a fost îndepărtat formal de la putere, punându-se capăt secolelor de monarhie. Ayatollahul Ruhollah Khomeini și un grup de clerici musulmani au sosit la scurt timp și imediat au început să remodeleze Iranul într-un antidot al „Occidentului” și al stilului său de viață imoral. Pe prima poziție în lista de obiective a islamiștilor: femeile cu minijupă sau machiaj abundent ori care își etalează în orice fel sexualitatea. Trupurile femeilor au fost dintotdeauna obsesia lor. Asaltul asupra libertății personale a femeilor a fost dintotdeauna țelul lor.
Revoluția a fost ilustrată poate cel mai bine de un mesaj al lui Khomeini inscripționat pe clădirile și panourile publicitare din Teheran: Republica Islamică nu are treabă cu distracția, are treabă cu moralitatea. În Republica Islamică a Iranului nu te poți distra. Poliția moralității a fost înființată pentru ca lucrurile să rămână așa.
Komiteh patrulează pe străzi zi și noapte, uneori în perechi, mai frecvent în grupuri de câte patru. Pot fi văzuți în uniformele lor verzi sau, în cazul femeilor, în mantii negre care le acoperă din creștetul capului până la vârful degetelor de la picioare, patrulând pentru a depista imoralitatea: șuvițe de păr căzute de sub voalul prins neglijent, cupluri care se țin de mână, tineri care dau muzica tare în mașină, în timp ce vorbesc, râd sau își trimit SMS-uri când sunt prinși în ambuteiaje. Îi intimidează pe tinerii care se dedau la comportamente socotite de ei imorale: o listă mereu schimbătoare care poate varia de la ojă pe unghii la un sărut în parc.
Deghizați în haine civile, ei fac razii la petreceri, discoteci, depozite [folosite ca locații clandestine pentru concerte, petreceri - n.trad.] pentru a aresta zeci - uneori chiar sute - de iranieni „imorali”. Uneori arestații sunt duși în centre de detenție; femeile vor fi interogate cu privire la virginitatea lor. Alteori sunt biciuiți în public. Tinerii, indiferent de legăturile lor familiale și de mediul socio-economic din care provin, primesc toți aceeași pedeapsă și, de obicei, una-două nopți după gratii - doar pentru că sunt tineri.
Când m-au luat pe mine am fost plasată în arest la domiciliu 33 de zile. Nu aveam voie să ies din apartament - numai că acela nu mai era apartamentul meu. L-au golit complet, cu excepția unui pat, a unei mese din plastic și a două scaune pliante. Mi-am petrecut acele zile în ședințe de interogare care îmi păreau interminabile. De ce scriam despre o revoluție sexuală? Sunt feministă? Cine mă trimisese în Iran? În cele din urmă am avut noroc: mi-au anulat cetățenia iraniană și m-au trimis înapoi în „Occidentul imoral”; pur și simplu nu merita să-și piardă timpul cu mine.
În mod normal dizidenții opun rezistență regimului așa cum fac de decenii: își trag voalul mai în spate, poartă pe deasupra haine mai strâmte ori mai colorate. Dar atunci când Mahsa Amini a fost ucisă în custodia poliției moralității, iranienii au ieșit în stradă în peste 40 de orașe, similar cu ce s-a întâmplat în cursul Revoluției Verzi din 2009. Protestele continuă de aproape două săptămâni.
Ar putea fi ușor de imaginat că actuala rundă de manifestații se va încheia la fel ca precedenta: cu iranieni uciși și spirite zdrobite. Dar realitatea nu e atât de simplă. Cu fiecare nou protest, tot mai mulți iranieni din medii tot mai diverse ies în stradă. Protestele din 2018 împotriva voalului obligatoriu, de exemplu, au scos în stradă alături de tinerele feministe și femei din generații mai vârstnice. Iar dacă în primii ani ai revoluției regimul putea să înăbușe protestele de stradă aducând susținători pioși din zonele rurale, începând din 2018 protestele au izbucnit și la mare depărtare de Teheran, iar la ele participă tot mai mulți bărbați și femei din zonele rurale, dezamăgiți de un regim care-i obligă să trăiască sub impactul zdrobitor al sancțiunilor și șomajului.
Rezistența curajoasă din Iran se va construi prin forțe proprii. Cu fiecare nou capitol, iranienii își asumă riscuri tot mai mari pentru libertatea lor. Probabil că acum komiteh reprezintă brațul drept al regimului, ținând la locul ei populația nemulțumită. Dar reprezintă totodată și începutul sfârșitului pentru islamiști, oricând va surveni el. Fiindcă nici o țară, oricât de mult încearcă, nu-și poate reprima cetățenii la nesfârșit.
Articol de
Traducere: Andrei Suba/asuba/czaharia