Procentele mizerabile cu care suntem gratulaţi de Eurostat – 42,5 % dintre români n-au acasă toalete conectate la reţea de apă sau canal, în timp ce pentru 41,2 % baia sau duşul reprezintă doar un vis – nu indică doar sărăcia şi gradul de necivilizaţie al unei ţări din Uniunea Europeană.
Aceste cifre, coroborate cu nemiloasa realitate că doar 37,7 dintre noi stau în apartamente (cutiile de chibrite din beton ridicate în anii socialismului sunt încă un standard prea înalt pentru mulţi), dărâmă mitul legat de faptul că Nicolae Ceauşescu a fost primul constructor al ţării. Că, vezi Doamne, nea Nicu a făcut atâtea blocuri că nu suntem în stare de douăzeci de ani nici să le zugrăvim pe toate, darămite să facem altele.
O dată pentru totdeauna, e timpul să ne împăcăm cu gândul că dacă trăiam în alt regim, ţara ar fi putut progresa sistematic, nu heirupistic, iar construcţiile ar fi fost temeinice, mai frumoase şi mai confortabile. Înainte de 1989, nu s-a construit puţin, dar cu certitudine insuficient şi, la fel de sigur, prost. Poate vă mai amintiţi de „concentraţii” care trudeau pe şantierele patriei în anii din urmă ai lui Ceauşescu.
„Înalta” lor calificare, dimpreună cu faptul că oamenii erau aduşi cu arcanul în oraşe străine şi puşi să depăşească planul de politruci, ne fac să culegem şi azi roadele construirii socialismului: odăi de dimensiunea debaralei; chicinete în care încap aragazul şi o jumătate din familie, restul aşteptând tura următoare pentru cină; băi complet neaerisite şi în care dacă ai pus maşina de spălat trebuie să slăbeşti ca să mai foloseşti chiuveta; geamuri care nu se închid, nici nu se deschid (termopanul continuă să fie fiţă, nu necesitate), aşijderea uşile; podele şi tavane ondulate; şi toate acestea – în blocuri suficient de apropiate unele de altele ca să fii la curent cu tot ce se întâmplă în familia celui de vizavi dacă fumezi o ţigară la geam.
Şi iată-ne azi: pentru aproape jumătate dintre noi, intimitatea e un privilegiu. Fără canalizare şi fără duş, ci cu o budă în fundul curţii care, mai ales în sezonul rece, ori te împinge să îţi controlezi feroce băşica, ori apelezi la străvechea oală de noapte. Nu era de aşteptat ca după Revoluţie să se rezolve totul ca prin farmec şi să ieşim pe plus la un recensământ al bideurilor, nişte mostre de extravaganţă mic-burgeză în spaţiul carpat-danubiano-pontic. Bafta noastră, că nici n-aveam unde să le montăm!
Dar că atât de mulţi români sunt nevoiţi să se repeadă la closet în funcţie de buletinul meteo explică etapele pe care le-au ars generaţii întregi de oameni, dispuşi la orice fel de compromisuri doar pentru a beneficia de o încăpere conectată la reţeaua de apă în locul latrinei. Baia îngheţată, cu robinetele ţârâind şi ale cărei instalaţii gemeau de-ţi ştiau toţi vecinii obiceiurile, concepută de socialismul multilateral eşuat, ajunsese „Visul românesc” pentru cei care trăiseră lângă o privată şi, eventual, trecuseră printr-un cămin în care totul era la comun.
Poate vi se par nişte detalii colaterale tumultuosului prezent politic. Când însă România e codaşa Uniunii Europene în ceea ce priveşte condiţiile de locuit ar trebui să mai înţelegem ceva: că suntem aşa cum suntem şi din pricina faptului că ne lipseşte intimitatea. Iar intimitatea, observă o prietenă, înseamnă libertate. Câţi dintre noi am avut în copilărie şi adolescenţă camera noastră, ca să nu zic, fiindcă asta pare deja opulenţă în România, patul nostru? Într-o ţară unde 55,3% din populaţie trăieşte în locuinţe supraaglomerate, răspunsul e previzibil: prea puţini.
Am crescut şi continuăm să trăim într-o ţară în care majoritatea n-are parte de un drept elementar, cel la intimitate. În spaţiul lor particular, cei mai mulţi români sunt înghesuiţi, constrânşi. Să ne mai mirăm atunci că n-am ştiut ce să facem cu libertatea?