Cum e să fii bolnav de cancer și să mergi la spital, în acest balamuc mondial, pentru o ședință de chimioterapie? Cum e să fii internat și să nu te poată vizita rudele și prietenii când ești într-un spital de oncologie aflat în carantină? Și cum vede medicul oncolog lumea din perspectiva sa? Mai sunt vise de cealaltă a „frontierei”? Doctorița Aurelia Alexandru, de la Institutul Oncologic „Alexandru Trestioreanu” din București, spune lucrurilor pe nume cu subiect și predicat
EVZ: Cum e să fii medic oncolog, specializat în tratarea cancerelor – pentru neofiți – în plină pandemie de Coronavirus?
Dr. Aurelia Alexandru: Este la fel ca și când nu era pandemie. Pacientul vine la tratament. Am rărit controalele, dar le-am făcut online. A fost mai multă muncă pentru noi pentru ca pacientul să fie tratat și chiar dacă cei în vârstă nu se descurcă online, aceștia au rude sau prieteni care îi ajută.
-Dar cum e să fii un biet bolnav de cancer, fie el unde o fi, internat într-un spital carantinizat? Are asistență psihologică? Că la el nu mai pot ajunge rudele, prietenii... Pe lângă faptul că e conștient că are o boală cruntă, nu mai are nici suport afecțional. E o dublă lovitură.
-Practic, sunt două feluri de pacienți, cei care au internări zilnicie pentru tratatament și după aceea merg acasă și cei care sunt internați pe secția de oncologie. Avem câte un psiholog pe fiecare secție care se ocupă de aceștia. Dar pacientul internat are o vorbă bună și de la infirmieră și de la asistentă și de la medic. Așa că, nu are cum să se simtă abandonat. Mai greu este cu diagnosticarea și cu efectuarea biopsiilor. Altfel, sistemul a funcționat.
-Sunt unii dintre bolnavi care trebuie să vină, frecvent, la tratamentul cu chimioterapie. Cei mai mulți oameni în vârstă. În condțiile de carantină impuse de ordonanțele militare cum se descurcă?
-Ei au biletele de externare la ei și au voie să vină la spital. Există și un sistem de transport, prin Uber și Black Cab, unde pacienții fac o comandă cu o zi două înainte să ajungă la noi.
-De regulă, e buluceală mare pe holurile spitalelor. La fel e de presupus și la spitalul dumneavoastră. S-amai redus „traficul”?
-S-a diminuat. Au rămas doar cei care sunt în tratament. Dar nu s-au mai făcut biopsii și operații. Pacienții, însă, beneficiază de rețete online care sunt trimise direct în farmaciile de unde aceștia își iau medicamentele. La noi în Institut sistemul a funcționat foarte bine.
-Pacienții cu cancer sunt mai expuși la infectarea cu Covid- 19 față de alți pacienți? Că așa e de presupus...
-Evident, sunt mai vulnerabili...
-Au fost sau sunt cazuri de pacienți infectați cu Covid - 19 la Institutul Oncologic „Prof. Dr. Alexandru Trestioreanu” din București? Dar în rândul personalului medical?
-A fost un singur pacient, care făcea radioterapie, și care a fost transferat la „Matei Balș”. Mai avem și două asistente și o infirmieră, asimptomatice, care evoluează bine și au fost negativate după trei cinci zile de la diagnosticare.
-Există cancere care se vindecă? Și, dacă da, ce presupune vindecarea lor ca perioadă de timp?
-Da..., există și cazuri care se vindecă. Sunt de 15 ani în domeniul ăsta. Controalele sunt făcute pentru că există riscul recidivei. După șapte ani, dacă nu există recidivă, poți considera că un pacient e vindecat. După șapte ani, riscul ca boala să reapară e foarte mic.
-Există o schimbare de paradigmă în tratamentul modern al cancerului? Sau e totul ca acum jumătate de veac, sau, mă rog, cu un sfert de secol în urmă sau chiar în urmă cu câțiva ani?
-Schemele de tratament folosite afară există și la noi. E o procedură mai complicată pentru că e vorba de fondurile de la Casa Națională de Asigurări de Sănătate care vib către spitale.. Dar scemele de ultimă oră le aplicăm.Sunt pacienți care întreabă despre „imunoterapie”, chiar dacă nu au „indicație”. Nu întodeauna imunoterapia e tratamentul minune. Sunt pacienți care răspund la acest tratament și alții care nu răspund. Dar e un tratament care e foarte folositor în anumite tipuri de cancer.
-Când vezi atâta suferință în jurul tău, cum e să fii medic printre, să le zicem, aparent cinic, canceroși? Când adoarme, doamnei doctor i se mai întâmplă să aibă coșmaruri, visează frumos sau, pur și simplu, doarme adânc, fără vise?
-Primii ani au fost foarte, foarte grei. Aveam tendința să mă atașez de pacienți. Mereu am zis că cei cu această boală sunt cei mai curajoși. Sunt oamenii cu care te vezi mai mult decât cu cei dragi, pentru că vin la controale foarte des. Acum încerc să nu mai trăiesc drama fiecăruia… Nu apuc să am vise.