Bucureşteanca Elena Pagu nu-i o pensionară oarecare: locuieşte în sectorul 3 al Capitalei, aleargă kilometri întregi în toate colţurile lumii şi colecţionează medalii.
Are 82 de ani şi nicio durere. Aleargă de trei ori pe săptămână, câte şapte kilometri de fiecare dată, iar în hol, deasupra frigiderului, îşi ţine medaliile câştigate la concursurile de atletism din întreaga lume. Nu-şi doreşte decât să o „bată“ pe Miriam Gordon, o atletă finlandeză cu un an mai mare.
A acceptat pe loc să-i apară povestea în ziar, cu două condiţii: să fim punctuali şi să-l menţionă m, printre rânduri, pe mentorul ei „spiritual şi material“, pe care nu-l dezvăluie la telefon. Batem palma şi ne prezentăm în Parcul Tineretului, locul întâlnirii. „Alo, doamna Pagu? Am ajuns!“ „Nu era vorba de 12.00? Nuuuu, rămăsese la 10.00... Ajung în cinci minute.“ „După unu’ care mi-a furat ceasul“
Apare, în trening şi adidaşi, cu fruntea transpirată, cu poze şi diplome la subraţ. „Am alergat o staţie pentru că autobuzul m-a lăsat mai departe. Nu suport să întârzâi, dar mi-a rămas în cap ora 12.00.
Se cunoaşte, dom’ne, că am îmbătrânit!“. Se cunoaşte doar din cutele care îi brăzdează obrajii şi care, spune doamna Pagu, le-a avut mai mereu, chiar dacă nu atât de accentuate cum sunt astăzi. Nimic altceva nu-i trădează cei 82 de ani. Vorbeşte tare, accentuând consoanele, aude din prima şi zice, pe şleau, cum o strigă în parc, cei mai tineri şi mai sedentari decât ea: „Vino încoa să te…“. „N-am timp, sunt grăbită“ - le răspunde mereu. O remarcă de genul „Ce grea e carnea de măgăriţă“ primeşte un „Dar aia de porc ce grea e!“, iar celor care o întreabă unde aleargă, le spune că „după unu’ care mi-a furat ceasul“. Toate câte i-a fost dat să audă la orele matinale de antrenament în Parcul IOR sunt adunate într-un caiet, „de amuzament“.
9 km zilnic, la 9 ani
Elena Pagu n-a făcut niciodată sport de performanţă, dar nici nu a avut o viaţă „de birou“. Muşchii, antrenaţi acum pentru competiţii mondiale, s-au dezvoltat în anii de şcoală, când, pe vreme de război, făcea, la 9 ani, nouă kilometri dus-întors, până la şcoală. Mai apoi, liceul nu s-a aflat mai aproape de casa din Dumbrava Roşie, Neamţ, decât cu doi kilometri. Şi dacă tot a pornit-o în viaţă în marş, a continuat cu un serviciu la fel de „plimbăreţ“: asistentă de ocrotire. A străbătut kilometri, din poartă în poartă, pe jos şi cu bicicleta, şi a vaccinat copii şi adulţi contra difteriei, tetanosului sau a poliomelitei. O muncă de o viaţă care s-a terminat la 56 de ani, când, odată cu pensionarea, ritmul alert a luat o pauză. Aşa s-a instalat depresia.
A fost rândul soţului, jucător de tenis de masă şi arbitru de fotbal, să o ajute să iasă din depresie prin sport. Alergatul a scăpat-o de colesterolul mărit şi de orice altă boală care s-ar fi putut instala. A devenit un mod de viaţă: „Alerg la fel cum îmi fac rugăciunea“.
Sportul, făcut de plăcere, a devenit mai apoi ambiţia de a câştiga şi faimă. A participat la concursuri cărora le-a uitat numărul. Ţine bine minte însă Mondialele: primul la Budapesta, în ’91 - campioană, apoi Bruges (Belgia), în ’96 - campioană la 20 kilometri marş, acelaşi titlu în 2005, la 5 kilometri marş, la San Sebastian, Spania. Anul trecut a câştigat titlul de campioană mondială la 10 kilometri marş la Riccione, în Italia. Cu reşoul în deplasare Deplasările la competiţii le-a făcut mereu pe banii ei. „Am primit o singură dată un bilet de deplasare în Finlanda. O singură dată în 24 de ani! Statul nu ne ajută cu nimic. Pentru un bătrân e mai greu să facă sport, costurile sunt mai greu de suportat, iar recuperarea, în cazul unei accidentări, se face mai greu“, spune bucureşteanca atletă.
Lucrurile s-au schimbat când primarul sectorului 3, Liviu Negoiţă, a pus umărul la aducerea medaliilor acasă. „Trebuie să-l menţionaţi, pentru că m-a ajutat foarte mult!“, insistă sportiva, aducându-şi aminte de deplasările cu reşoul în geantă. „Am hrănit multă lume cu reşoul meu. Dar, gata, acum sunt o «lady»!“
„Lady“ este şi în afara orelor de antrenament, când preferă „ciorapul subţire“ şi „tocul mereu înalt“. Demonstrativ arată câteva dintre „uniformele istorice“, aşa cum îşi numeşte costumele din stofă veche, croite clasic, mereu la modă, şi o pălărie cu boruri largi şi ondulate. Mariaj nou la 50 de ani
Corpul atletic şi cochetăria înnăscută nu au ajutat-o atunci când, la 49 de ani, şi-a pierdut primul soţ, iar prietenele au început să-i încuie uşile. De ce? Mă priveş te ghiduş şi zâmbeşte: „Oare de ce? Nu eram în floarea vârstei, dar arătam încă îngrijorător de bine.“ S-a recăsătorit câţiva ani mai târziu, nu pentru că asta i-ar fi fost dorinţa, ci pentru că „era atât de insistent încât n-am mai scăpat“.
Teoria despre bărbaţi e simplă: „ Cu ei tre’ să o faci pe proasta. Or, eu sunt de o sinceritate nepermisă. Trebuie să pari, în faţa lor, neajutorată, altfel n-ai nicio şansă să-i cucereşti“. Realitatea a inversat rolurile. Cel care are, acum, nevoie de ajutor este soţul, cu patru ani mai în vârstă şi suferind de osteoporoză. REŢETĂ Topârceanu şi zeamă de ardei iuţi Reţeta sănătăţii Elenei Pagu este uşor de intuit: pe lângă mişcare, fructe şi legume. Dimineaţa, când îşi permite, o ceaşcă de cafea, la prânz - mâncare gătită, miercurea şi vinerea - de post. Sunt excluse grăsimile precum şunca, smântâna sau untul, iar masa de seară e ceva „mai ciugulită“. Şi mai are un secret, „vândut“ de Urania: ardeiul iute. În frigiderul ei găseşti mereu un pahar cu apă în care plutesc bucăţi de ardei iute. „Se lasă seara la frigider şi se bea dimineaţa, pe stomacul gol. Înainte e bine să iei o lingură de ulei de măsline“. Alte secrete nu mai are. Îi place, în timpul verii, să se retragă într-o căsuţă din Maramureş. În restul zilelor de Bucureşti, duminica merge la biserică, joacă rummy şi cărţi, dezleagă rebus şi învaţă poezii de Topârceanu, cu rimă uşoară, antrenându-şi astfel „celula nervoasă“. Nu are cui să le recite, decât uneori, „de amuzament“, în autocarul din cantonamente.