La 10 august, creştinii ortodocşi îi pomenesc pe Sfinţii Mucenici Lavrentie (Laurentiu) arhidiaconul, Xist (Sixt) şi Ipolit.

„Sfântul Sixt (sau Xist) era grec din naștere și studiase filosofia la Atena înainte de a veni să se instaleze la Roma sub domnia împăratului Valerian în vremea pontificatului Sfântului Ștefan I (253-257, prăznuit la 3 august).

Mai întâi favorabil creștinilor, împăratul - care căzuse sub influența magilor și a ghicitorilor egipteni după o nefericită expediție în Orient - publică un edict interzicând practicarea în public a cultului creștin și cerea tuturor clericilor să se închine zeilor, ameninţându-i cu exilul în caz contrar.

Sfântul Ștefan fusese una dintre primele victime ale acestei persecuții iar Sixt fu consacrat pentru a-i succeda. Persecuția spori atunci și fu decretată execuția Episcopilor, Preoților și Diaconilor în baza simplei constatări a identității lor, în timp ce laicii urmau să fie condamnați înjosirii și muncilor forțate. Sfântul Sixt fu atunci arestat și condus, după un prim interogatoriu, la renumita închisoare Mamertine (unde au fost închiși și Sfinții Apostoli Petru și Pavel).

Pe drum, Arhidiaconul sau Lavrentie îl întâlni și îi spuse în lacrimi: «Unde te duci, Părinte, fără fiul tău? Ce jertfă te pregăteșți să aduci fără Diaconul tău? M-ai găsit cumva nedemn de aceasta? Vei refuza tu să-ţi fie alături pentru a-și vărsa sângele pe cel pe care l-ai primit întru Sfintele Taine?»

Episcopul îi răspunse: «Nu fiule, nu te părăsesc, dar lupte încă și mai mari te așteaptă. Noi, ca batrânii, ne-am angajat într-o luptă ușoară. Dar pe tine, tânăr viguros, te așteaptă o victorie și mai plină de glorie asupra tiranului. Nu mai plânge. Peste trei zile Diaconul îi va urma Preotului.»

Și înainte de a-i da sărutul păcii, îi încredință administrarea în numele său a bunurilor Bisericii. Lavrentie își îndeplini pe dată sarcina după voia lui Dumnezeu, împărțind bogățiile Bisericii la clerici și la săraci. Pe muntele Coelius întâlni o văduvă ce se numea Domnita, care ascundea pe mulți creștini. Profită de întunericul nopții pentru a le aduce bani și haine și trecea apoi din casă în casă, vindecând pe bolnavi și spălând picioarele credincioșilor, asemeni Domnului.

Cum Papa fusese condamnat să i se taie capul pe Via Appia, Sfântul Lavrentie îi ieși în cale și îi strigă: «Nu mă lasă, Părinte Sfânt, pentru că am împărțit deja comorile pe care mi le-ai încredințat.» Auzind vorbindu-se de comori, soldații îl prinseră imediat și pe Lavrentie și îl duseră în fața tribunului Partenius care îl înștiința pe împărat.

Aruncat în închisoare și dat în pază tribunului Ipolit, Sfântul Lavrentie vindecă prin rugăciunea sa și aduse la credință pe un orb numit Lucillus. Auzind vestea, alți numeroși orbi alergară la el și fură cu toții vindecați de către sfânt, care în plus îl boteza pe Ipolit împreună cu celelalte nouăsprezece persoane ce se aflau în casă lui.

Convocat de către Valerian, care îl somă să îi dea comorile, Lavrentie ceru să i se aducă trei zile mai târziu un mare număr de care. Între timp el convocă în casa lui Ipolit orbi, șchiopi, bolnavi și nenorociți de tot soiul, apoi, punându-i în care, veni să îi prezinte la palat anunţând: «Iată comorile veșnice ale Bisericii, care nu se împuținează și sporesc mereu, care sunt raspândite în fiecare și se regăsesc în toți.»

Cuprins de furie, Valerian strigă: «Închină-te idolilor și uită arta magică în care te mărturisești!» Sfântul Lavrentie îi răspunse că nimic nu putea să îl facă să accepte cultul demonilor în locul Făcătorului tuturor lucrurilor. Atunci fu supus chinurilor și aruncat în închisoare. După un al doilea interogatoriu la palatul lui Tiberiu pe colina Palatino, i se puseră pe trup lame de fier înroșit în foc și fu bătut cu bice plumbuite și lanțuri cu cârlige la ambele capete. În fața rezistenței sale supranaturale, un soldat, pe nume Roman, mărturisi pe Hristos și fu pe loc executat.

Un al treilea interogatoriu avu loc la Termele situate lângă Palatul Salluste. Împăratul ceru să fie sfărâmate cu pietre maxilarele Sfântului. Apoi dădu ordin să fie dezbrăcat de hainele sale și să fie întins pe un grătar așezat pe cărbuni aprinși. Somat pentru ultima dată să se închine idolilor, Lavrentie răspunse: «Eu mă dau ca jertfă plăcut mirositoare singurului Dumnezeu adevărat, pentru că jertfa ce se cuvine lui Dumnezeu este o inimă înfrântă și smerită.» (Psalmii 50 :18).

Pe când călăii aţâţau focul, el spuse tiranului: «Învață, nenorocitule, că acest jăratec mă răcorește dar pe tine te va chinui veșnic. Acum că sunt ars pe o parte, întoarce-mă pe partea cealaltă.» Când fu întors mai spuse o ultima rugăciune: «Mulțumesc Ție, Iisuse Hristoase, pentru că m-ai învrednicit să întru pe porțile Împărăției Tale.» Apoi își dădu duhul.

Ipolit merse să îl îngroape în secret pe proprietatea văduvei Domnită alături de Preotul Iustin (la vreo 50 de ani mai târziu, Sfântul Constantin construi o biserică lângă catacomba unde fusese îngropat Sfântul Lavrentie, situată pe Via Tiburtina, la est de Roma. Iar în secolul al VI-lea cripta fu transformată într-o mare biserică, dar mormântul rămase tot în același loc).

Dar Ipolit fu denunțat și în curând arestat, însă un înger veni să îl elibereze și îl duse în casa lui unde își lua cu dragoste rămas bun de la părinții săi și de la slugile casei și le oferi la toți o masă sărbătorească.

Erau cu toții la masă când soldații se iviră și îl luară din nou pe Ipolit pentru a-l conduce în fața împăratului. Sperând să îi învingă hotărârea, suveranul ceru că el să fie acoperit de distincții militare și îi promise onoruri încă și mai mari. Dar Sfântul rămase neclintit și declară că nu mai voia decât o singură cinstire: aceea de a sluji în armata lui Hristos. Bătut cu lanțuri cu cârlige la ambele capete, fu apoi legat de cai sălbatici care îl târâră pe curajosul Mucenic pe o distanță mare.

Astfel câştigă el palma victoriei, precedat de doica sa, Concordia, și de oamenii din casa lui pe care îi adusese la credință. Se povestește că la șapte zile după martiriul sau, Sfântul Ipolit i s-a arătat împăratului și fiului său care se duceau la amfiteatru și că i-a bătut cu lanțuri de foc nevăzute.

Martiriul său e consemnat la 13 august de cea mai veche Viață a sa, dată ce corespunde pomenirii în tradiția latină. Dar poate că ar trebui să îl identificăm cu Sfântul Ipolit pomenit la 30 ianuarie (născut către 235)”, se arată pe calendar-ortodox.ro.