Păstorii aromâni de aici (numiţi şi Fărseroţi), determinaţi de nevoile turmelor, aveau două locuinţe una de vară şi alta de iarnă.

Încă în veacul al XI Kekavmenos, scriitor bizantin, ne vorbeşte despre ei astfel:

„E obiceiul lor, ca familiile şi turmele Vlahilor să petreacă din luna Aprilie până în Septemvrie pe munţii cei mai înalţi şi în locurile cele mai reci”.

Toamna se coborau cu turmele dela munte în câmpiile Macedoniei, unde iernau până în primăvară, când se urcau iarăşi la munte.

Avem o descriere admirabilă a unei astfel de plecări a păstorilor aromâni din Albania şi Epir făcută de călătorul frances Pouqueville (1820), care a văzut-o şi desigur că ea se potriveşte şi cu împrejurările evului mediu:

Migraţiunea anuală a Valahilor are ceva impozant şi solemn, ce nu se vede la alte popoare. La o epocă determinată şi anume la Sf. Dumitru, triburile reunite fac o serbătoare generală în satele Avela, Perivoli şi Samarina, aşezate pe ramura macedoneană a Pindului.

După ceremonie, bătrânii ţin sfat şi aleg câteva familii mai robuste, pe care le orânduesc a păzi în timpul iernei locuinţele părăsite de ceilalţi.

Rânduiala plecării fiind regulată, preoţii o anunţă prin rugăciuni, răspândind binecuvântările lui Dumnezeu asupra poporului.

Citește și Apariția macedor0mânilor în cărțile de istorie

După toate acestea despărţirea, care e mişcătoare şi duioasă, apoi întreaga populaţie se ridică şi împărţită pe secţiuni porneşte.

Opririle pentru păşunatul turmelor ca şi opririle pentru popas noaptea, sunt alese şi hotărîte de mai înainte…

Citește toată POVESTEA pe Evenimentul Istoric