În Balcani, o cutie a Pandorei amenință să se redeschidă iar: modificările de frontiere. În procesul de negociere dintre Belgrad și Pristina care ar urma să se soldeze cu un acord final ce presupune, probabil, și recunoașterea provinciei Kosovo ca un nou stat, părțile au propus, fiecare în felul său, o schimbare de teritorii, deci o modificare de frontiere. Președintele Republicii Serbia, Aleksandar Vucic, și-ar dori să preia comunitățile sârbe din Nordul Kosovo până la râul Ibar, în timp ce Pristina ar viza la schimb, potrivit președintele Kosovo, Hashim Thaci, Valea Preșevo, în care majoritatea populației este de etnie albaneză kosovară, municipalitățile din sudul Serbiei - Preșevo, Medvegja și Bujanovac.
Pe de altă parte, o altă categorie de informații vorbesc despre o abordare unilaterală a Belgradului, care și-ar dori asocierea municipalităților, fără a fi vorba despre un schimb de teritorii. Președintele din Kosovo a încercat să evite definiția realității propuse, schimb de frontiere pe criterii etnice, și a calificat situația drept o soluție pașnică cu Serbia printr-o „corectare” a graniței Kosovo cu sudul Serbiei și nu o separare de-a lungul liniilor etnice.
Și la nivel internațional, consilierul pentru Securitate Națională al Președintelui Statelor Unite, John Bolton, vorbește despre „receptivitate față de schimbul de teritorii dintre Kosovo și Serbia, ca parte a unui acord de normalizare a relațiilor dintre cele două entități balcanice”, ca și Franța care semnalează că e mai degrabă deschisă soluției, în timp ce ideea e criticată ferm de către Cancelarul Germaniei, Angela Merkel, pe motiv că poate provoca o reacție în lanț, poate cauza instabilitate în Peninsula Balcanică.
Situația unui acord între părți, mai ales pentru un scop nobil al încheierii unui acord de pace, este o variantă acceptată de dreptul internațional deoarece acordul de la Helsinki, din 1975, vorbește numai despre respingerea modificării prin violență a granițelor. În Europa am mai avut acțiuni pașnice de modificare a frontierelor dar pe lini prestabilite și existente: separarea Cehoslovaciei în 1993, iar în Balcani separarea Serbiei și Muntenegrului, 2006. Niciodată nu a fost, însă, vorba despre redesenări de frontiere, cu atât mai mult motivate etnic. Iar până la războiul ruso-georgian din august 2008, care a modificat de facto frontierele Georgiei prin recunoașterea unilaterală de către Rusia a independenței Abhaziei și Osetiei de Sud, și mai clar la anexarea Crimeei, în martie 2014, nu am avut de a face cu modificări de frontiere prin violență. Pun deoparte dezintegrarea fostei Yugoslavii și a URSS, care a dat naștere la state și înțelegeri prin acorduri post-conflict.
Începutul oricărei discuții privind modificarea frontierelor sau schimbul de teritorii pe criterii etnice, cu atât mai mult în Balcani, conține riscuri mari, chiar și prin referința simbolică la declanșarea Primului Război Mondial prin atentatul de la Sarajevo. În primul rând pentru că ar putea să urmeze un efect de domino, cu revendicări, cereri sau chiar acțiuni care să determine modificări de frontieră în Europa, un declanșator foarte explicit al războiului în regiune. Odată pornit tăvălugul revendicărilor, toate temeiurile istorice și toate frustrările venite din trecut vor răbufni.
În Balcanii de Vest sunt proiecte multiple pe această direcție: o Serbie Mare, cu municipalitățile sârbe din nordul Kosovo și cu Republica Sârbska din Bosnia Herzegovina ar fi o revendicare pe aceeași direcție, ca și o Albanie Mare, cu Kosovo, cu zona de nord a Macedoniei și municipalități din Muntenegru, chiar. Nu mai spunem că, odată pornită avalanșa, revendicări pot veni și de la statele membre UE, precum Croația, ca să nu mai vorbim despre ambițiile Ungariei, care ar putea formula revendicări la adresa teritoriilor unor state membre UE sau nemembre – vezi regiunea Voivodina din Serbia.
Dacă aceste discuții ar reaprinde flacăra unui discurs confruntațional, cu posibilitatea căderii în război deschis, lucrurile sunt mult mai grave pentru Uniunea Europeană ca atare: pe de o parte poate introduce tipul acesta de dispute între statele membre UE, blocând decizia în Uniune și fragmentând perspectivele de coagulare ale proiectelor comune. Dar poate cel mai important, aruncă în aer însăși spiritul, principiile și valorile europene în profunzimea lor. Într-adevăr, unul din principalele motoare ale Uniunii Europene a fost recunoașterea ca atare a entităților statale și spiritualizarea frontierelor, care sunt mărci cu relevanță mult mai redusă astăzi în trecut, nu de separare, când de coeziune. Apoi principiul statului democratic și al drepturilor minorităților ce pot trăi liber în orice stat e o marcă a europenismului. Una e simbolistica unei Europe Unite, în care toată lumea e, până la urmă, minoritate, alta e o redesenare a unor entități cu relativă puritate etnică, fapt ce ar declanșa fantomele istoriei și nevrozele trecutului pe care l-ar aduce întrun prezent și așa complicat, animat de mult prea multe tendințe negative și provocări dizolvante.
Uniunea Europeană are mulți neprieteni, interni sau externi, care lucrează asiduu la ruperea acestei entități. Rusia lui Putin a considerat inițial că UE e o făcătură artificială, a ignorat-o sau a tratat-o superficial, lucrând în continuare cu marii actori și cu statele. Când Uniunea Europeană s-a afirmat ca o realitate, cu precădere în domeniul pieței dar și a deciziilor agreate, colective, negociate, când metoda comunitară de acomodare a opiniilor și rontunjire a colțurilor și asperităților extreme s-a dovedit că dă rezultate, a început susținerea partidelor care pledau pentru dizolvarea Europei - naționaliste, eurofobe, populiste, eurosceptice sau de-a dreptul anti-europene. Iar perspectiva redeschiderii dosarelor frontierelor etnice e o garanție a mersului spre o Europă fracturată și în deplină confuzie, dacă nu confruntare internă, spațiu de acțiune pentru pescuitorii în ape tulburi și neprietenii continentului.