Atunci când ne-am mutat din Calea Rahovei pe Bulevardul 6 Martie aveam nouă ani neîmpliniţi. Era între 20 şi 30 iunie 1960. Terminasem clasa a doua şi luasem premiul I.
Plouase neîntrerupt vreme de câteva zile, ploua şi în timpul serbării, pe când recitam poezia Vine ploaia, bine-mi pare! de Coşbuc. La Şcoala nr. 131 din răscrucea Căii Rahovei cu Calea Ferentari, căpătau premiul I şapte-opt copii, alţi zece premiul II, iar ceilalţi premiul III sau menţiune. Singurul nepremiat din clasă era un ţigan, Neacşu, rămas repetent de trei ori, care venise odată cu acordeonul în clasă, cântându-ne în recreaţie Terente şi Didina se plimbă cu maşina şi Jeni era croitoreasă şi Jan, frizerul, o iubea.
Prima amintire din noua locuinţă: prin ferestrele din dormitorul părinţilor, încă fără perdele, deschise, pătrundeau căldura serii de vară şi vuietul străzii. Era o rumoare nouă, intensă, deosebită de aceea din Calea Rahovei, unde la ora aceea se puteau auzi copite potcovite de cal izbind caldarâmul, iar noaptea târziu, un zgomot de motor sau de portieră trântită răsuna prelung.
Într-una din zilele următoare am urcat cu mecanicul blocului pe acoperiş ca să-l ajut să monteze antena televizorului nostru. Până la etajul al optulea am suit încet, preţ de un minut, cu liftul elveţian cu cabină din lemn şi geamuri transparente, iar de acolo, pe scări, până la mansardă, unde erau câteva cămăruţe, o toaletă, o chiuvetă, un duş, destinate iniţial femeilor de serviciu ale proprietarilor câtorva apartamente, devenite însă odăi de locuit de sine stătătoare. Am mai urcat câteva trepte, răzbătând apoi, prin gura unui chepeng, pe acoperiş.
Priveliştea m-a fascinat: recunoscusem, undeva pe marea de acoperişuri care se întindea în toate părţile, Casa Scânteii; în vârful clădirii clipea deja – era în amurg – o stea roşie luminată. Am privit, nefiresc de apropiate, Palatul Telefoanelor, noul bloc-turn de lângă Sala Palatului, arborii Cişmigiului înconjurând lacul cu cele două mici punţi...
Blocul în care locuiam, cu doar 15-16 apartamente şi câteva garsoniere la etajele inferioare, construit în 1946-’47, făcea parte dintre imobilele, destule de numeroase, ridicate în epoca incertă de după război, când mulţi credeau în revenirea la vremuri „normale“, agitaţiile comuniste nefiind decât un episod trecător.
La primele două etaje ale blocului erau câte cinci-şase garsoniere aşezate semicircular în jurul vechiului ascensor prin ferestrele căruia puteai privi în jur în timp ce urcai. La parter, în stânga şi în dreapta intrării, se găseau un restaurant purtând numele de „Constructorul“ şi un magazin de coloniale cu vânzători armeni care aveau să plece în Liban. Restaurantul avea aspectul vechilor localuri, amintind de cele din Rahova, cu tejghea de zinc în spatele căreia se înşirau pe rafturi sticle de băuturi şi stătea vainburşul încins cu şorţ de piele. Distribuia chelnerilor halbele de bere trasă din butoi şi ţoiurile cu drojdie de vin, rachiu sau tescovină.
Două cofetării din apropiere, etatizate de câţiva ani, îşi păstrau măsuţele rotunde acoperite cu marmură vineţie, taburetele, bombonierele cilindrice din sticlă transparentă închise cu capace de metal, cupele pentru îngheţată, iar într-o fostă băcănie icrele de Manciuria se vindeau în acelaşi lighean de faianţă rămas de pe vremea proprietarului, tot aşa cum în frizeria de lângă „Gambrinus“, devenită unitate a cooperativei „Higiena“, clienţii se aşezau pe vechile scaune şi se priveau în vechile oglinzi; doi dintre angajaţi lucraseră la fostul patron al prăvăliei.
Vechi erau şi lucrurile din casele oamenilor, începând cu mobila. Pe birourile avocaţilor se găsea câte o maşină de scris cu carcasă neagră Remington, Mercedes sau Continental; negre erau şi telefoanele grele de ebonită, unele cu furcă înaltă, care se făceau ţăndări dacă erau scăpate pe jos, aceeaşi culoare având-o pianinele şi bună parte dintre pendulele care băteau fiecare oră... Bărbaţii în vârstă purtau ceasornice de buzunar cu capac de argint aşezate în buzunarul vestei sau prinse de gaica pantalonului cu lanţuri răsucite, lungi până la o jumătate de metru. În toate locuinţele existau ceasuri deşteptătoare cu o sonerie sau două, cele mai frecvente fiind acelea cu inscripţia CFR pe cadran. Cafeaua era măcinată în râşniţe lungi de fier cu capac de alamă. Cutiile radiourilor Telefunken, Philips, Blaupunkt, excelente pentru ascultat Vocea Americii şi Europa Liberă, erau din lemn lăcuit. De culoare cafenie sau neagră erau comodele cu picioare curbate, servantele, bufetele din sufragerie în care se păstrau servicii de masă Rosenthal, pahare de cristal, ceşti cu scene de vânătoare sau peisagii, din porţelan de Saxa, iar în şifonierele din lemn de nuc putea să zacă vreun frac sau smoching pe care stăpânul său nu avea unde să-l mai îmbrace... În sertarele birourilor se păstrau numere din jurnale de modă de altădată, almanahuri, publicaţii mondene lipsite de conotaţie politică, precum Je sais tout de Bucarest...