Dragos Bucurenci: "Primul britanic care m-a scos din sarite avea sange albastru".
Nu pentru atata lucru asta m-a scos din sarite, ci pentru ca parea sa creada ca noua ne curge apa chioara prin vene. Noua, adica romanilor.
Cand a vazut o bancnota de 10 lei m-a intrebat daca asta i-ar ajunge ca sa cumpere tot guvernul roman si daca ar primi si ceva rest. Am zambit si i-am spus ca ar investi mai bine bancnota intr-un titlu nobiliar oferit pe sub mana de fostul cabinet Tony Blair.
Al doilea individ care era sa-mi strice ziua nici macar nu era britanic. Era un american de 21 de ani, vanzator de fructe si legume la el acasa. Dupa ce s-a interesat de paritatea monedei noastre nationale cu lira sterlina, a dedus, printr-un rationament care continua sa-mi scape, ca Romania e o tara bananiera condusa de o elita de imbuibati din tata-n fiu si m-a intrebat daca parintii mei sunt „like… very rich” de-si permit sa ma trimita la Londra.
Am ramas perplex, iar el n-a mai stiut ce sa creada cand i-am spus ca poti sa faci un drum in strainatate pe an chiar si daca nu castigi decat un salariu mediu in Romania si fara sa fie nevoie ca intreaga familie sa faca economii.
„Credeam ca Romania e din lumea a treia”, mi-a explicat el. A spus-o cu atata candoare ca nu te puteai supara pe el. Am incercat sa-i pun geografia economica in ordine: „Nu chiar, suntem o tara in dezvoltare. Nu mai suntem inca acolo, nici n-am ajuns deja aici.”.
In fine, al treilea personaj care chiar mi-a stricat cheful era grafician. M-a mirat ca se ocupa cu asa ceva pentru ca nimic nu-l descria ca un tip creativ: se imbraca, vorbea si gandea cat se poate de burghez. A fost foarte incantat sa afle ca sunt roman, pentru ca avea o fata in casa, in regim au pair, si s-a gandit ca am putea iesi impreuna, ceea ce ar linisti-o pe sotia lui, care e convinsa ca ii face avansuri fetei. Prietenul lui, tot profesor, a intrebat ce sens mai are sa tii o fata ca au pair, daca nu te poti da la ea.
Toata lumea de la masa a ras, eu insa am hotarat ca tipul a mers prea departe cu gluma si n-am ras. Cineva mi-a dat un ghiont discret si a incercat sa ma inveseleasca, asa ca am spus cu voce tare ca nu mi se pare amuzant.
Si aici s-a petrecut micul miracol. Civilizatia britanica s-a pus in functiune si n-a fost nevoie sa-i spun graficianului ca probabil lucreaza si castiga destul de prost din moment ce are nevoie de o fata au pair. N-a fost nevoie nici sa-i spun ca toata povestea asta cu fetele care vin sa le creasca copiii pe gratis pute a sclavaj modern. si n-a fost nici macar nevoie sa-i spun ca gandeste ca un fascist de ultima speta. Pentru ca britanicul a cedat in fata evidentei si a spus cat se poate de sobru: „Ai dreptate, nu e amuzant.”. Toata lumea a tacut un moment si cu asta povestea a luat sfarsit.
N-am povestit lucrurile astea ca sa ma plang ca am fost discriminat in Marea Britanie. Dimpotriva, gasesc ca am invatat o gramada de lucruri aflandu-ma pentru o data de cealalta parte a baricadei discriminarii. Cata vreme nu devine contondenta, recomand experienta oricui.
A fost util si revelator sa ma simt la Londra asa cum se simt probabil tiganii, homosexualii sau arabii in Romania. Cu diferenta ca la Londra, rasismul si xenofobia pot fi blamate fara drept de apel chiar si la o discutie de cafenea. La noi, din pacate, inca dau inca bine. Sa fii putin fascist e chiar chic. Se poarta…