Dragos Bucurenci: "Ma incearca o tristete nesfarsita cand privesc lista cu posibilele "minuni" ale romanilor".
Inventarierea lor e un gest util si necesar pentru ca e bine sa stim „pe ce ne bazam” atunci cand strigam sus si tare ca vrem sa ne integram in Europa, in lipsa de ceva mai bun, prin cultura.
Lista „minunilor” seamana cu multe dintre vitrinele kitschoase care decoreaza sufrageriile romanilor: o duzina si ceva de vechituri cu valoare sentimentala, cateva gadgeturi industriale care merg prost sau nu mai merg deloc, un bibil mare cat Pentagonul, o colectie de cimilituri funerare si cateva piese cu adevarat valoroase, aproape pierdute intre celelalte nimicuri.
Cele mai multe monumente din lista, oricat de frumoase si de pline de semnificatii istorice, sunt realizari minore la scara europeana. Ele vorbesc despre istoria unui popor usernic, care a trait la portile crestinatatii si in anticamera marilor civilizatii.
E firesc ca un popor sa-si identifice si sa-si scoata in evidenta punctele tari, vestigiile fondatoare si amintirile durabile care-l legitimeaza, dar nu ma pot opri sa nu ma gandesc ca, in cazul nostru, in spatele aproape fiecarei „minuni” se ascunde o amintire rusinoasa, o lasitate, o gandire precauta sau, in cel mai bun caz, o intamplare fericita de care altii, mereu altii, se fac vinovati.
Suntem asemenea unei vaduve care a trait sub teroarea unui barbat betiv si violent si care, dupa moartea lui, ii impaiaza costumul de militar, ii asaza favoritii sub vitrina si-i alcatuieste cu ample derapaje de memorie un portret mincinos si romantat.
M-am intrebat mereu de ce insistam sa recurgem la o istorie falsificata, chiar si dupa ce cartile lui Lucian Boia au devenit bestselleruri. Poate pentru ca traim mereu sub micimea unui prezent greu suportabil, poate pentru ca nimeni nu ne invata in scoala ca indivizii isi dau adevarata valoare in viata prin propriile fapte, nu prin maretia inaintasilor.
E greu sa nu simti miros de praf si de macrameuri cand privesti lista „minunilor” romanilor. Reflexul provincial ne cere sa ne „minunam” in fata lor, mai inainte de a le conserva, de a le restaura si de a le promova la valoarea lor reala, atat cat este ea. Pacatuim, ca de obicei, prin exces, vorbind mult si faptuind putin.
La Densus, adevarata „minune” este ca lacasul n-a fost distrus de vreo restaurare indoielnica, soarta de care s-au invrednicit alte biserici, mai bine pozitionate turistic. La Tropaeum Traiani, „minune” ar fi sa asfalteze cineva soseaua si sa demoleze vestigiile industrializarii falimentare care oglindesc cucerirea traiana de pe dealul de peste drum.
Pentru fiecare dintre nominalizari, cu exceptia Casei Poporului, am o anumita admiratie si pretuire. Dar cu adevarat „minunate” nu mi se par decat Sibiul, Sighisoara, nordul Moldovei si supletea metalica a arcelor ridicate de Anghel Saligny peste Dunare.
Si pentru ca tot venii vorba, cu adevarat „minunat” mi se pare si faptul ca am supravietuit de-a lungul secolelor dispretuind si distrugand ce avem mai valoros. Pesemne ca vom ramane in vreun Larousse al Europei cu o „Rapire din Serai” si ce va mai ramane peste timp din Bibilul Poporului.