Invitarea Monicăi Macovei ca conferențiară la un eveniment de la Memorialul Pitești, chiar de Ziua Națională a Foștilor Deținuți Politic, 9 martie – Sfinții Mucenici din Sevastia, a declanșat un val de reacții de protest în mediul online.
Monica Macovei este cunoscută ca cea care, în calitate de ministru al Justiției, a refuzat reabilitarea celui mai longeviv luptător cu arma în mână împotriva regimului comunist din întreg spațiul ex-sovietic, „dușmanului poporului” Ion Gavrilă Ogoranu, conform unei Scrisori Deschise a soției sale, pe care o publicăm și noi, în baza acestui articol.
Reverberațiile din mediul online preocupat de trecutul recent al României sunt asemănătoare celor produse de conferirea Premiului Speranța al Societății Timișoara fostului procuror general Augustin Lazăr, care s-a dovedit că i-a prelungit pedeapsa la închisoarea Aiud militantului anticomunist Iulius Filip.
Într-un studiu publicat de cercetătorul CNSAS Iuliu Crăcană în revista de studii Caietele CNSAS, reprodus în parte și în Evenimentul Istoric („Drept şi Justiţie în România comunistă (III) Un conflict între două instituţii represive - Securitatea şi Procuratura”), se arată cu documente și exemple concrete că de multe ori Procuratura comunistă intra în conflict cu Securitatea pentru că nu executa ordinele abuzive (arestări fără drept) date, de exemplu, de un Al. Voitinovici, procurorul general al Republicii și fost președinte al Tribunalului Poporului. „În general, atunci când se vorbeşte de represiune politică, este adusă în discuţie cu preponderenţă o singură instituţie - Securitatea. Rolul celorlalte instituţii responsabile pentru represiunea politică, Miliţia, Procuratura, instanţele judecătoreşti, este minimalizat sau trecut sub tăcere”, scrie cercetătorul CNSAS.
Se vorbește foarte mult despre crimele comunismului, iar Arhivele fostei Securități și ale Partidului Comunist sunt aproape în totalitate deschise, la CNSAS și Arhivele Naționale, în timp ce Ministerul Justiției refuză și azi să predea fondurile din perioada comunistă spre cercetare. Așa poate am afla și noi exact ce au făcut un Augustin Lazăr sau o Monica Macovei în perioada lor de glorie de sub flamura roșie a Partidului, căruia îi depuneau un jurământ lăcrămos la intrarea în magistratură.
Aceasta ar fi una dintre cauze. „O a doua cauză identificată de noi – scrie cercetătorul CNSAS - este evitarea programatică a oricărei evocări a trecutului în acest domeniu”. Pentru că „marea majoritate a celor care deţin funcţii de conducere în instituţiile judiciare şi în învăţământul juridic ori au lucrat şi înainte de 1989 în sistem, ori, şi este bine ştiut că justiţia este o castă, sunt descendenţii sau i-au avut profesori pe cei care s-au identificat cu justiţia comunistă”. Între aceștia, autorul o nominalizează și pe Monica Macovei.
La Pitești se prezintă istoria pe invers
În anii bolșevismului, a ocupației sovietice a României, Închisoarea Pitești a fost teatrul odiosului experiment NKVD anticreștin de dezumanizare a tinerilor apărători ai credinței din perioada interbelică și din rezistența armată anticomunistă din munți. După deființarea închisorii, clădirile au revenit Trustului de Construcţii Industriale Argeș, pentru ca după 1990, în urma privatizării acestuia, o parte dintre acestea să revină familiei Axinte, foști angajați în cadrul Trustului. Fiica acestora, Maria Axinte, a înființat apoi într-o clădire Memorialul privat Pitești. Mai mulți vizitatori au reclamat faptul că istoria atrocităților de la Pitești este prezentată acolo în stilul vechii și noii securități: deținuții s-au bătut singuri între ei, „românii i-au masacrat pe români” pentru că, nu-i așa?, suntem un „neam tarat”.
În anul 1994, observă pe fondul acestui scandal cercetătorul Florin Palas de la Centrul Rezistenței Anticomuniste din Brașov, Horia Roman Patapievici scria în revista „22”, editată de Grupul pentru Dialog Social (GDS): „Abia când privim spaţiul mioritic ca anticameră a fenomenului Piteşti gravitatea specificului naţional este cu adevărat pusă.” (revista „22”, ianuarie 1994). Mai mulţi foşti deţinuţi politic au ripostat cu durere printr-o luare de poziție comună, aducând argumente puternice că experimentul Piteşti a fost unul antiromânesc şi anticreştin, fiind “PREMEDITAT ŞI CONCEPUT ÎN CREUZETE STRĂINE ACESTUI NEAM”. Cu toate acestea, Patapievici va publica imprecaţiile sale, fără nicio modificare, în cartea “Cerul văzut prin lentilă”, ajunsă la a șasea (!) ediție, la Editura Polirom.
Nepoata de partizani Elena Puiu, fiica Zoei Radulescu, născută la Jilava și crescută în închisoarea Mislea, afirma după o astfel de vizită la Memorialul Pitești: „Astăzi am aflat că Experimentul Pitești a fost inițiat de vârfuri ale Frăției de Cruce! Felicitări autorilor istoriei SF!” Un SF colportat trivial de cercetători CNSAS/GDS din siajul lui Vladimir Tismăneanu.
Cine „privatizează” memoria deținuților politic?
citește continuarea
Pentru 9 martie, “Memorialul Pitești” administrat de Maria Axinte, a pregătit un eveniment considerat special, ca „parte a proiectului BINOM + 1 cofinanțat de Administrației Fondului Cultural Național”, după cum suntem informați pe pagina de net a Memorialului. Este vorba de lansarea volumului „Drumul Damascului. Spovedania unui fost torționar” de Doina Jela. „Autoarei i se vor alătura Monica Macovei (politician, ministru al Justitiei și europarlamentar), Clara Mareș (istoric, IICCMER) și Alin Mureșan (istoric, IICCMER) “, se arată în anunț.
Postarea de pe pagina de Facebook a Memorialului Pitești a revoltat o mare parte din publicul care apreciase sincer pagina și care acum și-a anunțat public dezabonarea, ca formă de protest. Cititorii reproșează invitarea unei „fiice de nomenclaturist comunist”, totodată procuror al RSR, pentru a vorbi „pe osemintele celor uciși de regimul servit de ea și tatăl ei”, după cum afirmă un comentator. Comentariile, din care redăm o serie mai jos, sunt mai mult decât sugestive. Sub acoperirea anonimatului, administratorul contului de Facebook a dezavuat opiniile propriului public cu privire la fosta procuroare comunistă Monica Macovei, afirmând că nu sunt reale.
“În legătură cu revărsarea de comentarii/păreri subiective nefondate, nu are rost sa comentam pentru ca nu merita. (…) Din fericire, noi nu ne bazăm pe resurse din ziare în activitatea noastră, ci din fapte reale și documente. Va invităm să faceți același lucru”, scrie cu emfază administratorul contului.
Monica Macovei este cunoscută pentru poziția sa anti-religie, exprimată public în repetate rânduri, în timp ce victimele de la Pitești, ca și din toate temnițele și lagărele bolșevice, în majoritate au fost întemnițate sau au murit tocmai pentru apărarea credinței. Un alt participant la lansare, Alin Mureșan, considerat de istoricul Arhivelor Naționale Mircea Stănescu un plagiator recidivist al cărții acestuia despre Experimentul Pitești, s-a remarcat și în alți ani prin organizarea unor evenimente similare.
Astfel, cu ONG-ul său, CSIC, a organizat la Cinematecă o serie de prelegeri despre „Cinema și propagandă în istoria filmului românesc (1964-1989)”, sponsorizată de Fundația germană Hanns Seidel, unde, din fața panourilor cu figurilor mărturisitorilor din temnițele bolșevice, închiși și chiar uciși pentru credința lor, perora anti-creștinul declarat Cristian Tudor Popescu. Alin Mureșan l-a dus pe același jurnalist și scriitor SF Cristian Tudor Popescu și la Cluj, unde, de data acesta sponsorizat de Fundația Konrad Adenauer, au conferențiat despre „anticomunism” împreună cu Radu Preda, pe-atunci președintele executiv al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc.
Părintele Justin Pârvu, fost deținut politic timp de 16 ani, afirma profetic despre acest tip de acțiuni: „La ieșirea din temniță, unul dintre torționari ne-a strigat cu ură: 'Proştilor, tot noi vă vom scrie istoria!' Ei, torţionarii, vor să ridice biserici şi monumente, iar cei torţionaţi n-au voie să apară! Adică, ei au ucis şi tot ei ridică statui! N-o să le ajute Dumnezeu, orice ar face. Când o veni vremea să-i stârpească, le-o veni vremea! Dar să nu creadă că vor trece prin viaţă fără judecta acestor martiri! Ei nu se luptă cu oameni, se luptă cu Dumnezeu! Încercare foarte îndrăzneaţă, mândria lor depăşeşte limita. De aceea, vor avea de suferit! Vor avea de suferit ca şi Irod.”
Academicianul Radu Ciuceanu, unul dintre ultimii supraviețuitori ai Experimentului Pitești, consultat pe această temă a exclamat siderat: „Macovei la Pitești? Este ceva de necrezut! Este o blasfemie!”
Am putea admite drept scuză slaba pregătire în domeniu și vârsta fragedă a persoanei care a ajuns să privatizeze memoria foștilor deținuți de la Pitești. Însă scuza nu mai ține când constați că după ce s-au prezentat pe pagina de Facebook „Memorialul Pitești” dovezile mult cerute cu privire la Monica Macovei și Scrisoarea Deschisă a soților Ogoranu, administratorul contului a procedat în manieră retard-comunistoidă, eliminând adevărul prin blocarea utilizatorilor și ștergerea comentariilor legate de trecutul comunist și prezentul „progresist” al invitatei lor speciale.
Publicăm așadar aici câteva dovezi incontestabile privind apartenența familiei Macovei – Gherghescu la nomenclatura și sistemul comunist, pentru a întregi date deja cunoscute, dar ignorate, atât de Maria Axinte cât și – ceea ce este mult mai grav – de Doina Jela, care se pretinde o cercetătoare avizată a comunismului.
Colonelul Vasile Gherghescu, tatăl Monicăi Macovei, prezentat pe Wikipedia drept „lawyer”, decorat de Ceaușescu
Conform biografiei oficiale a Monică Macovei de pe Wikipedia, în varianta în limba română, tatăl ei, Vasile Gherghescu, este prezentat ca „jurist” în timp ce în cea în limba engleză, accesată de cei în care este mai interesată fosta europarlamentară, acesta devine deja „lawyer” – avocat. Unde, când?, nu ni se spune nimic. În realitate, acesta ocupa în 1971 funcția de „consultant specialist” în aparatul Consiliului de Stat al RSR, corespondentul de azi al Administrației Prezidențiale.
Avea gradul de colonel şi îndeplinea și funcția de instructor la Secţia Militară şi Probleme de Justiţie - Sector MAI - a CC al PCR, secţie care depăşea în prerogative chiar şi Securitatea, conform afirmațiilor unor foști membri ai serviciilor de informații românești. Cu alte cuvinte, era unul dintre consilierii lui Nicolae Ceaușescu. Dovada mult solicitată de administratorii Memorialului Pitești este disponibilă online, în Decretul 138/1971 care consemnează, la art. 24, „conferirea Ordinului Steaua Republicii Socialiste România, tovarăşului Vasile R. Gherghescu, consultant specialist în aparatul Consiliului de Stat” (https://lege5.ro/Gratuit/he2dcnzq/decretul-nr-138-1971-privind-conferirea-unor-ordine-ale-republicii-socialiste-romania).
Printre cei decorați de Nicolae Ceauşescu la 30 decembrie 1971, Ziua Republicii, prin același decret, se numără o serie întreagă de generali și oficiali ai Securității și Partidului Comunist, cum ar fi: Alexandru Dănescu, Neagu Cosma, Nicolae Pleşiţă, Constantin Manea, şeful de cabinet al lui Nicolae Ceauşescu, minştri şi şefi de instituţii centrale etc. În aceeași perioadă, colonelul Gherghescu (și familia, desigur) primesc prin repartiție de la Partid etajul unei vile situată chiar lângă minunatul Parc Ioanid din centrul Capitalei. Vilă naționalizată de regimul comunist.
Monica Macovei membră PCR de la 21 de ani
Sigur, acum se poate spune de către administratorii Memorialul Pitești, că copilul Monica n-are nici o vină că tatăl ei n-a fost un simplu „jurist” și „lawyer”. Dar poziția tatălui poate justifica traseul de tânără PCR-istă al Monicăi Gherghescu-Macovei. Membră a PCR încă din facultate, mai precis de la 21 de ani, Monica Macovei a avut o carieră interesantă în perioada regimului comunist. Conform Mapei profesionale a Monicăi Macovei, fostă Gherghescu, din arhiva Ministerului Justiției, ea a promovat de la Procuratura Locală Giurgiu ca procuror la Parchetului Sectorului 1 Bucureşti “din motive de sănătate”.
Conform colegilor de presă care au consultat Mapa, „avizul i-a fost dat de Direcţia a V-a din Procuratura Generală sub semnătura procurorului N. Radu, care a apreciat cererea ca fiind întemeiată şi a propus detaşarea la Procuratura Sectorului 1 Bucureşti. Cererea a fost făcută la 13 aprilie 1984”.
Procurorul-şef Gheorghe Diaconescu îi recomanda procurorului Monica Macovei, pentru activitatea de la Giurgiu, “să aprofundeze studiul practicii judiciare şi a literaturii de specialitate, să-şi organizeze judicios timpul de muncă în vederea soluţionării cu operativitate a dosarelor ce îi sunt repartizate”. “La învăţământul politic şi profesional se prezintă întotdeauna cu materialele indicate studiate şi conspectate şi participă activ la dezbaterile organizate în cadrul unităţii” se arată într-o notă a Direcţiei a V-a a Procuraturii Generale din 18 aprilie 1984.
În perioada regimului comunist, Monica Luiza Gherghescu a avut și plăcerea excursiilor în străinătate, refuzată adeseori românilor de rând. Astfel, în perioada 1968 – 1974, tânăra Monica s-a plimbat cu familia în Ungaria, Cehoslovacia, Polonia, prin ACR. În anul 1975, în Ungaria, Italia, Elveţia, Austria, cu părinţii prin ACR, 30 de zile. În 1978, în URSS, prin BTT 15 zile, în 1979, RDG, cu părinţii prin ACR, 20 de zile, în 1981 în URSS, din nou prin BTT,15 zile, cu preocupări în afara profesiunii, după cum indică Mapa.
De la Rețeaua PCR la Rețeaua Soros
La 30 iulie 1992, Monica Macovei a plecat la Budapesta cu o bursă a Fundaţiei Soros pentru perfecţionarea pregătirii sale în specialitate profesională, se scrie în fişa de apreciere a anului 1992 din Mapa profesională. În prezent, Macovei face parte din „Board-ul” Universității Central Europeane înființată de magnatul George Soros și este expertă a Rețelei Deschise Soros. De atunci și până azi, devine fondatoare, membră și membră de onoare a mai multor ONG-uri, dintre care amintim: APADOR-CH (fondatoare), Asociația Română pentru Transparență – „Transparency International Romania” (fondatoare), SAR-ul Alinei Mungiu Pipidi (fondatoare), GDS (membră), Asociația „21 Decembrie” și Asociația homosexualilor ACCEPT (de Onoare). Ca și Augustin Lazăr, și ea a primit premiul „Speranța” al „Societății Timișoara”.
Ciudățenile de la Transparency International - Romania
Interesant de observat că Asociația Română pentru Transparență – auto-intitualată și „Transparency International Romania” - unde Monica Macovei este membră fondatoare (potrivit Declarației ei de Interese de pe site-ul Parlamentului European - https://www.europarl.europa.eu/meps/en/96824/MONICA_MACOVEI/history/8), a fost declarată ca fiind de utilitate publică, la fel ca GDS, tocmai de „coruptul” Adrian Năstase și a primit gratuit un spațiu RA-APPS în buricul Capitalei, de 476 m2, de la „justițiabilul” Călin Popescu Tăriceanu prin HG 1476/24.11.2005. Înainte de a fi condusă de cunoscuta fiică a simpaticului ofițer SIE Vasile Prună și fostă ministră a Justiției, Raluca Prună, la Transparency se prezenta în mod fals ca președinte al ONG-ului „justițiarul” Victor Alistar. În realitate însă președintele din acte era omul de afaceri Marian Victor Popa, alias „Mike” Popa. Marian Victor Popa a fost în perioada comunistă şeful departamentului „Relaţii externe“ al Camerei de Comerţ a RSR și consilierul președintelui Camerei de Comerț, angajat ARGUS și Publicom și manager Rank Xerox și, după 1990, CEO la Xerox România și Moldova și apoi la Fujitsu. "În ’87, conform propriilor declaraţii (date revistei „Business Magazin”), Popa s-a întâlnit cu Elena Ceauşescu, pentru că era „acuzat de iredentism“. Acuzaţie de care a scăpat, aşa cum a scăpat şi de racolarea de către Securitate (cum tot singur a declarat).", se arăta într-un articol al revistei Kamikaze, acum eliminat de pe net, ca mai toate materialele referitoare la activitatea mai interesantă a colegului Monicăi Macovei de... „transparență” (https://www.kmkz.ro/investigatii-2/ancheta/victor-alistar-oengistul-personal-al-lui-geoana-slujba-la-stat-pe-semnaturi-false/).
Pro-homosexuali și anti-religie în școli
"Încă din anii '90 am fost alături de asociaţia ACCEPT pentru abrogarea art.200 şi eliminarea discriminării pe motiv de orientare sexuală din legea penală. Rămân alături de asociaţia ACCEPT şi comunitatea de gay, lesbiene, bisexuali şi transexuali, precum şi heterosexuali care împărtăşesc scopul de a trăi cu demnitate în România, cu respectarea tuturor drepturilor, fără discriminare pe orice motiv, inclusiv de orientare sexuală sau identitate de gen. Orientarea sexuală este unul dintre criteriile de nediscriminare prevăzute de Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene", scrie Monica Macovei într-o scrisoare adresată asociaţiei ACCEPT. (http://ziarero.antena3.ro/articol.php?id=1306843891)
În campania electorală din 2014, candidata care se auto-considera echivalentul lui Nelson Mandela de Dâmbovița și era susținută cu ardoare de Adrian Papahagi care o gratulată drept o Angela Merkel și Hillary Clinton a României, afirma la Timișoara, potrivit unei relatări preluate chiar de Hotnews:
„Europarlamentarul Monica Macovei, candidat la prezidentiale, a declarat vineri, la Timisoara, in cadrul unei intalniri cu oameni de cultura, ca religia nu are ce cauta in scoli, iar ora de religie trebuie inlocuita de istoria religiilor. "Religia nu are ce cauta in scoli, ci istoria religiilor ar trebui sa fie introdusa. Lasa copilul sa-si aleaga singur religia si da-i istoria religiilor, care reprezinta de fapt istoria umanitatii, e multa cultura generala acolo", a declarat Macovei citata de pressalert.ro.
Macovei s-a aratat indignata si de faptul ca Guvernul Ponta finanteaza bisericile in loc sa finanteaze evenimentele culturale. "Saptamanal, din fondul de rezerva se dau bani pentru biserici, pentru asta sunt bani. "Daca aveti bani pentru biserici, dati si pentru cultura", asa trebuie sa le spuneti guvernantilor. Bani sunt, exista acest fond de rezerva care ar trebui folosit atunci cand este nevoie, in caz de calamitati, inundatii, etc, dar 90 % din acesti bani s-au dus la biserici. Mai bine s-ar da acesti bani caminelor de batrani", a explicat Monica Macovei.”
Să mai amintim pentru ce au murit tinerii torturați bestial la Pitești?
Pe ce bani a ajuns europarlamentară – de la Microsoft sau de la borduri?
Elena Udrea afirma despre moralitatea Monicăi Macovei următoarele: ”Când răutatea = complexe + prostie… (…) Dacă ar avea puţină decentă, nu ar dezinforma pe cei care se uită în gură ei, de fost procuror comunist. (…) Pun o întrebare moralistei de mucava: cu ce bani şi-a făcut zecile de mii de afişe, bannere, mash-uri etc. în campaniile de la europarlamentare? Moralitatea nu a obligat-o să afle dacă nu cumva cu banii de la Microsoft, aduşi la partid de Sandu, Cocoş, Pinalty &Co, în 2009, sau cu bani din “borduri”, în 2014? Ei, pentru un salariu de 7000 de euro pe luna, evident că nu a simţit nicio obligaţie...”.
Potrivit Declarației de Avere de pe site-ul Autorității Electorale Permanente, Monica Macovei are 4 case (dintre care una de 113 m/p și alta de 202 m/p), 6 terenuri și mai multe conturi, dintre care cel mai mare este în valoare de 102.545 euro. În 2018, a încasat de la Parlamentul European un salariu net de 79.957 euro și a decontat cheltuieli de 53.645 euro.
Fabuloasele comentarii ale românilor revoltați: Pe Șora, Nicolschi, Pauker și Beria, de ce nu-i invitați?
Doina Jela (Despois pe Facebook), autoarea cărții prezentate de Monica Macovei, îi consideră pe cei care se miră de alegerea Memorialului Pitești, care a preferat o procuroare comunistă în locul unui fost deținut politic, drept... „mancurți”: „Eficienta activitatii de dezinformare a Antenei 3, in continuitate perfecta cu toata mancurtizarea efectuata temeinic sub comunism. Desi cred ca de fapt, s-au reactivat cainii de paza ai statu quo -ului, deranjat de aceasta femeie puternica, adversara lui de moarte ceea ce este mai degraba dovada cat de mult conteaza ce a spus si a facut ea.”
Replicile sunt pe măsură.
Ecaterina: “Jela Despois ce are una cu alta că nu înțeleg? Ce treabă are Latrina 3 cu faptul că la condamnarea comuniștilor ia cuvântul o comunistă, mai nou progresistă (neocomunistă)? Ce mancurtizare, ce vorbești tu aici femeie? Și dacă o aducea pe Pauker din groapă tot se găseau vreo doi sa spună că poporul român e tont și nu înțelege binefacerile ei asupra țării... Ferească Dumnezeu!
Vice ne spune că de vina pentru Pitești sunt victimele, voi care teoretic ar trebui sa apărați mărturisitorii aduceți foști procurori comuniști să ne explice cum stă treaba cu Piteștiul. Hai toată țara sa ii mai condamnăm o data pe victimele de la Pitești!”
Cristina Goleanu: “Jela Despois ce contează părerea dnei Macovei, din moment ce are CREDIBILITATE 0!? Poate să spună orice vreți dumneavoastră și onorata audiență, să auziți! Sau poate o conectați la detectorul de minciuni... atunci da, dezbaterea ar putea deveni interesantă. Nu realizați că noi toți de aici suntem copii sau nepoți de foști deținuți politici? Ce vreți să ne demonstrați? Că după toate suferințele, umilințele, nedreptățile trăite, mai suportăm o flegmă pe mormintele eroilor noștri? Suportăm doamnă, suntem obișnuiți... “
Buturuga Anghel către Memorialul Închisoarea Pitești: “Nu e în regulă să îi tratați astfel pe comentatorii de pe pagina dvs. Doamna Jela poate crede ce dorește, dar dvs vă stă prost să vă desconsiderați cititorii/comentatorii afirmând că nu merită luate în seamă.”
Cristi Joanta: “Sunteți cel puțin penibili. La fel cum a fost și fatuca aia care a condus turul închisorii, acum vreo doi ani. Va bateți joc de tot ce a însemnat închisoarea Pitești. În afara de faptul ca habar nu aveți ce s-a întâmplat acolo și de ce. Un mare unfollow! Sa va fie rușine! (Întrebat la ce se referă, acesta a povestic că ghidul însărcinat cu turul închisorii afirma că cei închiși la Pitești s-au auto-torturat între ei, exact cum susținea Securitatea și cum repetă azi, papagalicește și trivial, unii cercetători CNSAS afiliați GDS).
Mihail: “Cel mai smecherie sa comemorezi victimele comunismului impreuna cu un procuror comunist. Pe Sora nu il aduceti, macar sa fie bal mascat?...”
Dumitru Silvan Găvenea: “Da, bine ca nu vine și Nicolschi...sau madam Macovei va povesti despre tatăl dumisale? Sau despre UM Măgurele în iunie 1990?”
Aurel Sibiceanu: “Augustin Lazăr nu vine?”
Ionita Mihaela: “Da... Vom afla, ceea ce deja ne-au spus unii "cercetatori și istorici" de la CNSAS, ca deținuții de la Pitești erau niște "cacați cu ochi care se turnau unire ei pentru un blid de mâncare. " Am încheiat citatul! O sinistra fiica de procuror comunist vine sa ne vorbească despre cei condamnați de tatăl ei! Un fiu/fiica de deținut la Pitești nu s-a gasit pentru a fi invitat! Ați gasit-o pe noua Ana Pauker! Cât de josnici puteți fi! Martirii de la Pitești s-au opus acestei ideologii, pentru asta au murit! Iar acum, urmașii călailor, se cățăra pe cadavrele martirilor pentru un plus de atenție! Dacă l-ar fi avut, bunul simt elementar ar fi trebuit sa-i spună Monicai Macovei ca nu e persoana potrivita sa vorbasca despre subiect. Ca și cum urmașul lui Hitler ar vorbi despre torturile de la Auschwitz.”
Catalin Nitu: “A invita o persoană ca MM la o astfel de emisiune este precum a urmări o prelegere a lui Lavrenti Beria despre abuzurile NKVD-ului.”
Violeta Ciobanescu: “Pai ce numai Sora sa dea lectii despre democratie? Trebuia reinventata si M.M. Daca ar fi trait trebuia invitata si Ana Pauker / Doamne fereste, mai oameni buni, ce se intampla cu voi?!
Gabriela Motei: “Foarte trist! Ca fiica de detinuti politici, sunt mai mult decat mahnita de aceasta "alegere" a dvs. Va pierdeti credibilitatea! Din pacate nu voi putea fi prezenta dar... mi-ati produs o mare suparare! Nu am cuvinte destule!”
Octavian Radu: “Aducerea unui fost procuror comunist cu un trecut cel putin controversat, care a fost ,,spalat” ulterior de sistem, in spatiul sacru al memoriei de la Pitesti, echivaleaza, ca si gravitate, cu remarcile lui Hodor si Demetriade, despre victimele experimentului Pitesti... sper din suflet sa vă reconsiderati pozitia fata de aducerea acestei persoane si alipirii imaginii ei la memoria celor care au suferit in temnitele comuniste.”
Claudiu Codrescu: “Singurul sens pe care l-ar avea să vină la lansarea Spovedaniei unui Torționar ar fi dacă ar începe să-și facă ea spovedania.”
Alexandru Daniel: “Pacat de toti oamenii care au murit in timpul regimului comunist daca a ajuns cineva precum Monica Macovei sa vorbeasca despre ei. Chemati-l si pe Sora ca sa ne zica si el cat a suferit.”
Brazii s-au frânt, dar nu s-au îndoit
Ca ministru al Justiției, Monica Macovei i-a refuzat legendarului luptător în munți Ion Gavrilă Ogoranu și soției sale, Ana, reabilitarea juridică. În 2006, Ogoranu avea încă un solid cazier penal întocmit de comuniști, drept pentru care i s-a refuzat un credit bancar. La solicitarea bătrânilor luptători în rezistență de a li se șterge cazierul, în ciuda unei scrisori oficiale și apoi a unei Scrisori Deschise adresate de către cei doi eroi “anticomunistei” Macovei, în aprilie 2006, situația nu li s-a schimbat. La scurt timp, Ana și Ion Gavrilă Ogoranu s-au stins, rapid, unul dupa celălalt. Brazii s-au frânt, dar nu s-au îndoit.
Scrisoarea Deschisă adresată D-nei Monica Macovei, Ministru al Justiției
Stimată Doamnă Ministru, În anul 2001, subsemnata Gavrila Ana din localitatea Galtiu judeţul Alba, soţia lui Ion Gavrila-Ogoranu, născută în 10 decembrie 1921, am înaintat Comisiei Comisiei pentru Constatarea Calităţii de Luptător în Rezistenţa Anticomunistă, care functioneaza in cadrul Ministerului Justiţiei, un Memoriu documentat, în care solicitam dreptul de a mi se acorda calitatea de Luptător în Rezistenţa anticomunistă, relatând şi documentând faptele pentru care am cerut acest lucru cu probe juridice.
Nu am primit atunci nici un răspuns.
În data de 9 martie 2006, adică dupa 5 ani! am primit următorul răspuns la cererea mea: „Comisia, cu majoritatea voturilor membrilor, a decis respingerea cererii dumneavoastră de constatare a calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă, întrucât nu se încadrează în prevederile art. 1 coroborat cu art. 2 şi 3 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 214/1999”.
Doamna Ministru, eu în expunerea mea de atunci mi-am prezentat faptele aşa cum le-am trăit eu, căci nu mi-am încadrat viaţa după articole de lege, rămânând ca onorata Comisie să cerceteze şi să judece. Prin prezenta scrisoare repet motivele pe care le-am invocat atunci, pentru că ele sunt însăşi viaţa mea, şi ca şi a mea, a mii de femei şi bărbaţi vii sau morţi din ţara noastră. Deci să-mi fie cu iertare dacă voi fi silită să-mi povestesc viaţa sub regimul comunist.
M-am născut în 1921, în 10 decembrie, în localitatea Drâmbar, jud. Alba. Am urmat cursurile şcolii de gospodărie, şi am fost înfiată de o mătuşă din localitatea Galtiu, jud. Alba. Mi-am făcut educaţia sub influenţa a doi oameni de mare suflet: Preotul greco-catolic Iosif Pop, viitorul Protopop din Târgu-Mureş, şi a profesorului Vasile Hanu, care şi la vârsta de 101 ani, azi, îşi mai aminteşte de mine.
M-am căsătorit în 1944 cu studentul medicinist Petru Săbăduş de la Facultatea de Medicină din Sibiu, refugiat din Ardealul de Nord. Am fost prevenită de soţ că alături de el vom avea necazuri mari în viaţă, şi eu am fost gata să fiu alături de el şi la bine şi la greu. Necazurile au început odată cu 23 august 1944. Soţul meu făcea parte dintr-o organizaţie studenţească naţionalistă. Zeci de studenţi bucovineni şi basarabeni, care se aflau în zonă, ne-au cerut ajutorul să-i ascundem să nu fie arestaţi de poliţia română şi sovietică pentru a fi deportaţi în URSS. Îmi amintesc de un student cu numele Dan Dumitrescu. Toată iarna ne-am ocupat de acest lucru, mai ales eu, căci soţul era străin de sat. Până când şi-a obţinut acte confecţionate de un student bucovinean cu numele Havrilescu.
Din Germania a sosit un grup de paraşutişti în plină iarnă, cărora soţul le-a găsit adăpost. Pe telegrafistul Gheorgheionii l-am ocrotit în casa părinţilor mei. În memoriile scrise ale acestuia, după 1990, aminteşte acest episod. Am contribuit la toate acestea, în condiţiile în care şi eu şi soţul locuiam în casă străină, căci în casa mătuşii era instalat comandamentul Armatei Roşii.
În anul 1946 ne-am mutat cu soţul la Cluj. Aici soţul era încadrat în organizaţia anti-comunistă de la Universitate. Zeci de studenţi veneau în casă la noi şi asistam fără să vreau la toate problemele lor, acordând ajutor celor care aveau nevoie. Sunt nume înscrise la loc de cinste în Istoria Rezistenţei anticomunistă. Dau câteva nume: Ion Golea, viitorul paraşutist din 1951, Doctorul Gruiţă Victor din Teiuş, Doctorul Nosa, Doctorul Scrob, studenţii Pintea Eugen, Pop Cornel, Ion Munteanu, Pavel Mârza, şi făgărăşenii Chiujdea Ion, Maga Mihai, Haşu Laurian şi Gavrilă Ion, viitori luptători în Rezistenţa făgărăşană.
Trăiesc încă şi pot da mărturie despre ce a fost în casa noastră Dr. Teofil Mija din Săcele, Braşov, directorul Institutului Cristiana şi Dr. Gheorghe Cornea din Bucureşti, veteran al Rezistenţei din Târgu Mureş.
În timpul grevelor studenţeşti din 1946, în casa noastră s-au pus la cale multe planuri, la care eram, fără să vreau, martoră. Aici s-au făcut şi planuri de retragere în munţi în grupuri de rezistenţă. În 1947 s-a ţinut în munţii Apuseni un congres al centrelor studenţeşti de pe ţară. Mulţi au plecat într-acolo cu raniţa din casa noastră din Galtiu, aprovizionaţi de mine.
Când în 1947 şi 1948 începuse teama arestărilor şi cei urmăriţi nu mai dormeau pe-acasă, eu puneam un covor pe sfoară spre a se şti dacă au fost căutaţi de Siguranţă sau nu în noaptea aceea, căci arestările se făceau de obicei noaptea.
În 15 mai 1948 nu am mai pus covor dimineaţa, căci noaptea un grup de poliţişti şi soldaţi au spart uşa casei căutându-mi soţul peste tot, înjurându-mă şi ameninţându-mă. Nu s-au sinchisit că în pătucuri dormeau cei doi copii ai noştri de 4 şi de 2 ani. Şi am rămas în casă ostatică timp de o săptămână, fără să pot ieşi să cumpăr hrană pentru copii. Apoi am fost evacuată cu copiii şi hainele de pe noi. M-am reîntâlnit cu soţul la un loc convenit dinainte. Ei, ce scăpaseră de arestările din mai, s-au hotărât să se retragă la munte, lucru ce l-au şi făcut. Eu am rămas să dau răspuns Securităţii unde ar putea să fie bărbatul pe care-l căutau peste tot. Într-o vreme când mă aşteptam să fiu şi eu arestată m-am mutat în ascuns cu copiii în munţii Apuseni, la nişte oameni în apropierea luptătorilor. Atunci am cunoscut o parte dintre ei: Popa Ştefan, Nicu Moldovan, şi mai ales pe studenta Alexandrina Teglaru cu care am şi locuit o bucată de vreme. De altfel în cartea amintirilor ei, intitulată „Lacrima prigoanei”, la pagina 102, această luptătoare mă aminteşte şi pe mine.
Spre toamnă, bărbaţii au hotărât ca un grup dintre ei să treacă graniţa iugoslavă, pe o cale pe unde s-a mai trecut. Între ei era şi soţul meu. Au fost prinşi pe graniţă, duşi la Timişoara şi apoi la Cluj, în lotul sutelor de studenţi arestaţi. O întreagă iarnă am fost aproape în fiecare zi, împreună cu sute de mame, soţii, surori, logodnice, am îngheţat în faţa porţilor de fier ale închisorii din Cluj pentru a le introduce, când era permis, alimente şi haine.
Am asistat la procesul studenţilor din săptămâna Paştilor din 1949, zile în şir, şi i-am cunoscut astfel pe mulţi, băieţi şi fete. I-am însoţit cu alte soţii până i-au urcat în dubă în gara Cluj. Ne-a îngrozit zgomotul de lanţuri şi zbieretele, când i-au dat jos în gara Aiud. Apoi nu am mai auzit nimic de ei, parcă i-ar fi înghiţit pământul. Se zvonea că ar fi fost duşi la Piteşti.
Prin 1951, s-a ajuns un zvon la Gherla, că soţul meu ar fi în această închisoare. Am reuşit să iau legătura cu sora Dr. Bărbosu, medicul închisorii. Eram mulţumită să ştiu că e viu, şi din când în când, sora Doctorului îmi confirma acest lucru.
Aşa a durat până în toamna anului 1952, când întâlnind-o, aceasta a început să plângă. Am înţeles: soţul meu era mort. Nu mi-a dat nici un amănunt decât că ar fi fost operat la spitalul din Dej.
Am colindat prin cunoscuţi Dejul, şi am aflat indirect că soţul meu a fost dus la acest spital. Doi foşti colegi de facultate, medici, au încercat zadarnic să-l salveze, dar toate organele interne erau zdrobite în bătaie. Adevărul îl voi afla de-abia peste ani, când deţinutul plutonier al carui nume nu mi-l amintesc, de pe strada Doinii din Alba Iulia mi-a povestit că soţul meu a fost bătut de directorul închisorii, Goiciu, pentru că l-a ridicat pe acest plutonier din curtea închisorii, şi l-a dus la infirmerie.
Am rămas de mână cu doi copii mici, fără casă, fără slujbă, că nimeni nu vroia să mă angajeze. Dintr-un loc practic alungată, în altul neprimită. Rudeniile mele au fost ameninţate că dacă mă mai ţin, vor fi duse în Bărăgan. În sfârşit mătuşa mi-a dat un petec de pământ în Galtiu, pe care am apucat să-l cultiv. Dar s-au găsit oameni de-ai partidului care au venit şi şi-au împărţit acest teren, rămânând şi fără el. Au construit pe el case pe care le folosesc ca proprietate legală până în ziua de azi. Între timp eram luată de securitate cu duba, şi interogată când despre unul, când despre alţii dintre colegii soţului meu, mai ales despre Alexandrina Teglaru. N-am recunoscut, oricâtă presiune a fost făcută asupra mea, iar despre altele, n-aveam ce spune, căci într-adevăr nu ştiam nimic.
În 1954 s-a întâmplat un caz care mă putea costa mare nenorocire. Soţul meu ascunsese aparatul de radio a lui Gheorghionii, care de altfel era şi defect, într-un fund al podului casei, fără ca eu să ştiu. Copiii jucându-se l-au găsit, l-au dat jos şi cu copiii din vecini, se jucau pe stradă cu el. A aflat securitatea, copiii au fost luaţi de scurt unde l-au găsit, şi toată vina a căzut pe mine. Am fost dusă la Securitatea din Orăştie şi Deva, anchetată dur, şi lovită să spun. A durat mult până s-au convins că într-adevăr eu nu ştiam nimic despre acel aparat. Am fost anchetată să spun după cine port doliu, şi de unde ştiu că soţul meu e mort. În acelaşi timp eram privită în sat cu ură şi desconsiderare. Îmi cumpărasem un cal, şi făceam cărăuşie, dar mi-a fost confiscat calul, lăsându-mă cu căruţul în mijlocul satului, sub motiv că particularii nu mai aveau voie să aibă cai.
În 1955, a sosit la mine din munţii Făgăraşului, fostul camarad şi coleg de liceu al soţului meu, Ion Gavrilă. L-am primit cu drag, ştiind cât ţinea soţul meu la el. El m-a rugat să mă deplasez la Cluj, să găsesc pe un alt coleg, Maga Mihai, student, lucru ce l-am şi făcut. Acesta mi-a spus că luptătorii făgărăşeni trecuseră în Grecia. Urma ca în primăvara următoare, să pornească şi Gavrilă pe acest drum, când Mihai Maga a venit cu vestea că luptătorii se aflau în realitate arestati la Securitate.
Ion Gavrilă a rămas în familia mea ascuns timp de 21 de ani. Mi-a povestit istoria grupului făgărăşean. Ştiam că e condamnat la moarte în contumacie, ştiam că legea prevedea că cine ajută un duşman al poporului, e pasibil de aceeaşi pedeapsă. Deci cunoşteam pericolul la care mă expuneam…
Am muncit cu braţele să câştig pâinea pentru familie, cu veşnica ameninţare că o nenorocire se putea întâmpla oricând. Am încredinţat casa şi familia Maicii Domnului, şi cu această credinţă am păşit într-o nouă încercare a vieţii. Şi-au fost destule situaţii când am ajuns la capătul puterilor.
Astfel, în 1959, de Sfântul Nicolae, 6 decembrie, am fost alungată din casă de miliţie, primărie şi securitate, pentru ca locuinţa să fie dată secretarului Sfatului popular. M-am mutat în prag de iarnă într-o moară părăsită, fără podele, ferestre şi uşi. În dosarul înaintat în 2001 se află acest lucru, confirmat în faţa notarului public printr-o declaraţie a soţiei fostului secretar, care a beneficiat de casă, şi care mai trăieşte şi azi. Am fost astfel deportată timp de 14 ani. Mi s-au făcut perchiziţii de către securitate, şi numai printr-o minune soţul meu nu a fost descoperit. Moara a suferit trei inundaţii, fiind aproape distrusă.
În 1970 m-am îmbolnăvit de meningită, şi am stat patru luni la spitalul din Cluj, îngrijită de profesorul Ioan Gavrilă. Întâmplările celor 21 de ani au fost povestite de soţul meu în cartea „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”, şi-au fost relatate în Memorialul Durerii al Dnei Lucia Hossu Longin. De asemenea, faptul că am fost urmărită se află confirmat şi în documentele Securităţii, ca de exemplu: Când în 1969, în suita preşedintelui Nixon, a sosit din America preotul Mircea Toderici, eu i-am dus o scrisoare a soţului meu, în care îi cerea ajutorul, scrisoare care a ajuns pe masa preşedintelui Nixon, şi care a reprezentat salvarea soţului meu când a fost prins în 1976, la Cluj, de Securitate. Soţul meu stând ascuns, a păstrat în continuare şi în această situaţie, legătura cu unii fraţi de suferinţă: Dr. Mârza Pavel, Dr. Gruiţă, Dr. Nosa, Prof. Nicolae Mârza, Prof. Ion Grecu. De multe ori, legătura a fost făcută prin mine. Din casa mea a plecat în 29 iulie 1976 soţul meu la Cluj, şi s-a întors de la securitate peste 6 luni. Eu i-am pregătit raniţa când la 23 decembrie 1989 a plecat la Bucureşti cu intenţia de a contribui la formarea unei armate care să apere Revoluţia. Eu l-am îngrijit şi îndemnat să scrie întâmplările prin care am trecut.
Am renunţat la orice confort şi linişte de dragul idealurilor soţilor mei, şi a prietenilor lor, de dragul adevărului şi al dreptăţii. Am trăit toată viaţa din munca braţelor mele, fără a apela la mila nimănui.
Nu pentru bunuri materiale am cerut să fiu trecută printre luptătorii Rezistenţei anticomuniste, nici măcar pentru o mândrie deşartă. Voiam să se facă drepate şi celor din Rezistenţa anticomunistă.
Aceasta mi-a fost viaţa, la 85 de ani am conştiinţa împăcată că mi-am făcut datoria alături de cei doi soţi ai mei, şi ai fraţilor lor de idealuri. Nu aş fi deranjat nici de data asta pe nimeni, dar mă doare nedreptatea şi nepăsarea. Nu mă gândesc la cei ce coroborează art. 1 cu art. 2 şi cu art. 3, care, lucru sigur, n-au nimic în comun cu Rezistenţa anticomunistă din România. Mă gândesc însă cu groază şi cu adâncă tristeţe că între cei care au decis, cu majoritate de voturi, să fiu exclusă, au fost desigur şi foşti deţinuţi politici, care în piticimea lor, n-au învăţat nimic din istoria României. Căci dacă din expunerea vieţii mele sub comunism atât au priceput că art. 1 nu coroborează cu art. 2 din altă lege postdecembristă, insemnează că nici nu merită să ştie mai mult. E posibil ca între deţinuţii politici consultanţi să fie şi dintre cei cu suflete seci, care nu au fost în stare să trăiască istoria României, şi au fost aleşi anume. Noi am fost luptători, şi nu căutători de titluri.
Declar că îmi retrag cererea trimisa Comisiei cu 5 ani în urmă, şi refuz să fac „plângere” la instanţa de contencios. M-aş simţi încă o dată insultată şi umilită. Dacă ţara are nevoie de noi, cei care am luptat în Rezistenţa anticomunistă, să ne caute în arhivele Securităţii pe cei morţi, şi să ne contacteze pe cei care mai trăim.
Cu stimă,
Gavrilă Ana
Aceasta a fost declaraţia soţiei mele. În situaţia ei, eu, Ion Gavrilă Ogoranu, cunosc zeci de cazuri asemănătoare, dacă nu chiar mai grave, de pe întreg cuprinsul ţării. Astfel, soţiile luptătorilor Ioan Pop şi Gheorghe Haşu, executaţi în Rezistenţa făgărăşană, nu au reusit să aibă calitatea de soţii de Luptător. Văduva Mariana Macavei n-a putut să obţină în justiţie calitatea de Luptător în Rezistenţă în lotul Dabija din Munţii Apuseni, pentru soţul ei Macavei Traian, şi nici pentru ea ca soţie de Luptător. Aceste femei trăiesc încă, şi pot da mărturie despre acest lucru, despre nedreptatea care li s-a făcut, prin justiţie. Fiica Luptătorului Lupşa din Vrancea, una din cele mai impunătoare grupuri de Rezistenţă, n-a reuşit să obţină pentru tatăl ei calitatea de Luptător în Rezistenţă, nefiind luată de nimeni în seamă. Şi aş putea să mai dau exemple destule. Dacă într-adevăr ţara doreşte să-şi reconsidere trecutul, şi să cinstească Rezistenţa, să ne caute ea pe noi, şi nu să ne oblige să ne umilim în faţa unor Instanţe nepotrivite şi nebinevoitoare.
Cu stimă, Ion Gavrilă Ogoranu Dar statul nu i-a căutat. Ion Gavrilă-Ogoranu a murit la scurt timp, pe 1 mai 2006, urmat, peste două luni, la 7 iulie 2006, de iubita lui soție, Ana.