Li se spune „rude vechi ale pâinii, lipiei şi ale blatului de pizza”. S-au răspândit peste tot în lume şi chiar dacă şi-au schimbat compoziţia, ori aspectul, sunt la fel de apreciate.
Atenienii îi spuneau „tagenites”, „teganites” sau „tagenias”, ttoate variantele fiind derivate ale cuvântului „tegano” care desemna tigaia de prăjit, potrivit obiectiv.info.
Cronicarul Athenaeus este cel care nota cum erau preparate: plakous-ul (compoziţie formată din 500 g. de făină, 60 ml de vin alb, 60 ml de lapte acru, o jumătate de linguriţă de sare) era prăjit într-o cantitate mică de ulei de măsline. După ce compoziţia începea să facă băşici şi era rumenită pe ambele feţe, se servea caldă, dimineaţa. Se asezona neapărat cu miere şi seminţe de susan, uneori şi cu brânză. Printre altele, specialiştii în gastronomie precizează că pentru a „obţine” clătite cât mai bune trebuie acordată mai multă atenţie unui anumit lucru. Şi anume, cea mai frecventă greşeală care se face la realizarea clătitelor este faptul că mulţi se concentrează asupra clătitei, în încercarea de a o face mai bună şi pufoasă. Aceasta în loc să dea atenţie umpluturii - cea care dă gustul clătitei.
<iframe src="//www.youtube.com/embed/soByLvI6SSY" width="620" frameborder="0" height="418"></iframe>