Mor incolaciti de frig la colturi de strada oameni saraci si nimeni nu se mai oboseste macar sa le arunce o privire.
Se zvarcolesc in neputinta gasirii unei paini atatia tineri ce ar creea minuni si nimeni nu tipa. „Nu confundati strigatele ragusite de clacasi platiti. Strigatul e o parodie, nu e revolta (...). Unde e tipatul de disperare care sa disloce fortele morale ale acestui neam ce au ramas incremenite de groaza ce le-o inspira murdaria in care traim?”, scria in perioada interbelica criticul Alexandru Talex, confident si amic al celebrului scriitor Panait Istrati - enervat de deontologii vremii, de iudele considerate repere morale.
Semn ca nimic nu se schimba in aceasta tara, blestemata sa suporte atatia fanarioti, ciocoi si parveniti. Intotdeauna peste patura de oameni onesti, de acesti plugari, iobagi, tarani s-a suprapus o clica de profitori, care n-au nationalitate sau religie. Sacali care ne-au jupuit si ne jupoaie, pe tacute, au existat tot timpul pe aceste plaiuri. Nu degeaba cronicarul Antonio Maria del Chiaro scria ca domnitorul Constantin Brancoveanu „stia sa tunda oaia fara s-o faca sa behaie”. Domn deosebit, de-al nostru, din popor, caruia daca nu-i taiau capul turcii, pentru crestinismul sau autentic, astazi urmasii sai il bateau la bursa pe Patriciu. Domnitorul a fost canonizat pentru jertfa impresionanta, marturisirea sa pentru Hristos, nu pentru ce a facut in Tara Romaneasca. Pastrand proportiile, Brancoveanu a fost un fel de Miki Spaga al vremurilor sale. Miki, care n-ar avea curajul - nu vorbim de onestitate, funie in casa spanzuratului - sa-si dea viata pentru credinta sa, adica de a contrazice partidul. Ceea ce nu o sa se intample niciodata, iar pasa Hrebenciuc, sef de harem la PSD, stie de ce.
Suntem oi duse la taiere, nu behaim de sute de ani, suntem jupuiti de politicieni. Victime sigure, sacrificati spre bucuria noastra talamba. Traim in tara in care nimeni nu se mai revolta. Romania a ajuns un abator de suflete, jertfe aduse pe altarul unor plosnite care se declara „alesi ai poporului”. Intr-o tara de constiinte amortite, strig si eu, pacatosul, precum parintele Iosif Trifa: „Am strigat adevarul! Si il voi striga mereu!”.
Da, m-am saturat de voi, politicieni! Sunt satul de gargara voastra, de ipocrita grija fata de noi, cei multi. Mi-e scarba de sfaturile voastre puturoase, de indemnuri la democratie. De povetele unor ghiftuiti carora li se rup baierele burtilor, care ragaie elegant la auzul termenului de electorat. Ce ma intereseaza pe mine de cearta voastra pe ciolan? De „uni” sau „pluri-nominale”, de o asa-zisa reforma, cand de fapt e vorba de un ieftin siretlic? Ca si cum ai reusi sa faci dintr-un bordel manastire sau dintr-o puscarie Crucea Rosie!
Evident, voi fi intrebat care este solutia. Sincer, nu stiu! Dar in politicieni nu am incredere. Nu am avut si nu o sa am vreodata. Tara asta, Romania, se auto-guverneaza de sute de ani. Oamenii stiu ce au de facut. Nu ne trebuie o specie de sugative, un asa-zis guvern de spagari si un tatuc atotstiutor. Viata merge inainte si fara aceasta clica de borfasi, botezata oficial drept „politicieni”. Gangsteri ai suferintei noastre, nevolnici hraniti din polenul unei Romanii care refuza sa mai infloreasca.
Revolta mea este justificata, oricat m-ati condamna. Iar un frate din Sibiu, Sorin, dupa ce mi-a ascultat naduful ore in sir, mi-a dat dreptate, soptindu-mi din marele poet crestin Traian Dorz: „Flamanzii s-au saturat de vorbe. Ei vor paine. Lumea s-a saturat de predici. Ea are nevoie de Hristos!”.