Oamenii de la țară și cei de la oraș sînt două specii diferite. Se bănuiesc, se disprețuiesc, uneori chiar se urăsc.
Fiind de la țară și trăind de treizeci de ani la oraș, nici eu nu mai știu ce mai sînt. Ca în bancul cu capra: auzi, dar eu ce sînt, animal sau poziție? Însă, dincolo de dilemele mele ontologico-valorice, unele obiceiuri mi le-am păstrat cu siguranță de pe vremea cînd dădeam fîn la vacă, în copilărie. Și sînt tare bucuros că mi le-am păstrat. Căci tare sănătoase mai sînt.
Azi, medievalul de Palada de-abia așteaptă să vă dea un asemenea exemplu de tensiune valorică dintre urban și rural. În necontenita împroșcare cu lichide dintre ăia de la țară și ăia de la oraș, azi am să vă prezint un exemplu clasic de tembelită urbanită cronică acutizată.
Azi, primitivul de mine, ca un veritabil antropolog al studiului bătăii de joc în societate, o să vă povestesc despre ecologii de operetă și despre relația lor cu păcăleala. Studiu de caz: apa potabilă.
E foarte la modă zilele astea să fii ecologist. Ecologiștii, în frunte cu draga de Sfînta Greta Trotineta, salvează planeta în fiecare secundă. Doamne, și ce-o mai salvează. De la paiele cu care-și sug băuturile pline de zahăr la patetismele cu reciclarea, e tot o salvare de planetă pe capul lor.
Ei nu fac economie la corenet, cum făceam noi pe vremuri. Nuuu. Ei clamează. Ei sting lumina în mod organizat, cu sloganuri. Ca pe vremea comunismului, dar doar din vorbe și o dată pe an. În rest, să arză becul, arză-l-ar focu’. Doamne ferește să zici că sînt un pic tembeluți la cap, că ți-o iei de nu mai ai aer.
Ei protestează împotriva motorului cu combustie internă, deși cel electric per ansamblu, de la construcție la înmormîntarea sa, e mai poluant ca ăl bătrîn și venerabil, de pe vremea lui Diesel și a lui Benz. Dar nici asta n-ai voie să zici, că-ți sare în cîrcă tot batalionul de poliție a gîndirii tefeliste.
Ei, dragii de ei, fac tot soiul de comicăreli pionierești, în mod voit evidente, neapărat musai care să-ți sară în ochi. Pentru că ei, de fapt, nu sînt campioni la ecologeală, ci la ceva mult mai important. La semnalarea virtuții (virtue signalling), precum pătimașii de robespierreni pe vremuri, sau de puritani protestanți, un pic înaintea revoluționarilor francezi perfecți și necruțători.
Robespierreni, puritani, victorieni, maoiști, pocăiți, amish și luddiți. Mă rog, toate sectele acestui Pămînt plin de secte virtuoase, perfecte, indignate pe păcătoșii care nu le respectă la virgulă rețetarul de perfecțiune. Cel mai recent, ecologiștii de operetă.
Ei bine, tefeleii noștri sînt atît de perfecți în tembelismul lor idealist, încît, ce să vezi, pînă și apa le pute. În dorința lor de a consuma doar chinoa și doar quince-uri bio, le repugnă să pună botul la țeavă, să bea apă de la robinet.
Generația tefeleilor de azi este atît de ecologistă, încît bea numa și numa apă la pet. Trăiască și înflorească neabătut capitalismul păcălicios care a reușit imensa performanță de șulfăreală să-i prostează pe ăștia micuți, să cumpere pînă și apa pe care o beau în fiecare zi. Probabil într-o generație o să-i prostească și mai departe, să plătească pînă pentru aerul pe care îl respiră. O să fie. O să fie...
Vedeți voi, copiii moșului, pe vremurile noastre primitive și medievale, apa la robinet era un lux la țară. Fie aduceai apă cu găleată de la puț (așa-i zice la fîntînă la noi la Telega, în miezul Munteniei: puț; nu, n-are feminin decît în mintea voastră obsedată). Fie, dacă erai privilegiat și aveai trasă apă pe uliță, aduceai cu găleata ceva mai de-aproape, de la pompa de la răspîntie. În orice caz, era o chestie ce implica sudoare, cărat, găleți și colibița. Nu, nu știți voi ce-i aia colibiță.
Cînd ne spălam, țuțuroiul de apă care curgea din rezervorul ăla mic de tablă atîrnat pe perete, deasupra ligheanului, era tratat cu cel mai mare respect. Să nu curgă mult, să fie lugumit, să ajungă cît mai mult. Nu, nu era nici un pic de osîrdie ecologică pe capul nostru. Era doar decît mila de efortul depus pentru a aduce apa cu cîrca de la puț, au de la pompă.
Drept pentru care, cînd s-a tras cu adevărat apă prin case, pentru noi a fost un adevărat regal să bem apă direct de la robinet. Puneai gura la țuțuroi, pe-acolo pe unde țîșnea lichidul vital, beai pînă-ți săreau ochii din cap și pînă ți se umpleau pînă și plămînii cu apă. Apă proaspătă, apă rece, apă vie, de munte, venită de sus de la Paltinu, de la lacul de acumulare de pe Doftana. Doamne, ce gust de apă bună are apa la Telega!
Pe urmă am venit în București, și eu, și soția, cam în același timp. Amîndoi de la Telega, de la coada vacii. Și ne-am învățat, cu chiu cu vai, să bem apa un pic mai proastă la gust de la robinetul capitalei noastre. Niciodată n-am cîrcotit că bem apă de la robinet, deși duceam dorul apei de la Telega. Și acuma îl mai duc. Primul lucru pe care îl fac cînd ajung înapoi acasă e să dau drumul la robinet și să beau apă pînă mă satur.
Apa la robinet este pentru noi, acești copii proști și medievali și primitivi și fără prea mulți muci în cap, simbolul civilizației, al progresului, al confortului și al igienei. Știm că apa de la robinet e de calitate. Că e tratată cum se cuvine. Atît chimic, cît și tehnic. Cu grija profesioniștilor care știu că țin în priceperea lor soarta a milioane de oameni. Și că nu-și permit să facă tîmpenii.
Știm că respectiva apă ce curge pe țeava comunității nu conține nici microbi, nici reziduuri de rahat, nici nitrați. O apă pe care o beau milioane de oameni. La standarde decente de civilizație. În mod paradoxal, o apă potabilă de calitate cert mai bună celei care a stat prin depozite în soare săptămîni întregi, să se coacă în sticlele foarte ecologice de plastic.
Pufoșii tineri de azi au fost cumplit prostiți la cap de mașinăria capitalistă. În loc să considere un drept al modernității să aibă apă la nas, la robinet, în fiecare casă, ei au reușit contraperformanța tembelă să se lase păcăliți de parșivii din marketing, să considere că e normal să dea bani pe apa pe care o beau în fiecare zi.
Apă pe care, culmea, o beau din otrăvite sticle de plastic. Otrăvite de două ori. În primul rînd, pentru că le umple hoiturile lor tinere și naive cu microparticule de plastic, de ajung pe parcursul vieții lor tefeliste să fie precum pinguinii, mai multe bucăți de plastic în corpul lor decît celule vii. În al doilea rînd, pentru că după ce sînt folosite, respectivele sticle ajung să polueze oribil cîmpurile și apele patriei noastre, Republica Tembel de Naivă România.
În virtutea lor prostească, păcăliți de toate trăirismele fals ecologice, tefeleii zilelor noastre nu-și dau seama că poluează printr-unul din cele mai elementare acte zilnice ale existenței lor cotidiene. Cu fiecare gură de apă consumată, ei înalță cretin templu consumerismului, bagă bani în buzunar multinaționalelor care exportă profitul în paradisurile fiscale și, după aceea, ca să add insult to injury, cum ar zice imperialiștii, mai și poluează mediul cu tîmpeniile alea de sticle de plastic cvasi-indestructibile.
Tefeleii noștri sînt un exemplu perfect de tembelism naiv. Economisesc un gram de ecologie și risipesc o tonă de poluare. Se amăgesc că fac economie la un rahat de pai de plastic cu care-și produc diabetul cînd bagă toate prostiile de sucuri în ei, dar torturează de jde mii de ori mai mult planeta de fiecare dată cînd beau apă.
În loc să pună botul la robinet, să bea apă sustenabilă, decentă, civică, ei pun botul la păcălelile marketingului imperialist. Și-și închipuie că beneficiază de un cine știe ce mare privilegiu cînd beau apă capitalistă la prostia aia de sticlă de plastic. Cînd, de fapt, cu acest prilej nu sînt decît niște bieți papagali păcăliți fără de rușine de veroșii de capitaliști care le-ar vinde și aerul din plămîni, dacă ar putea.
Vă place cum își iau țara înapoi? Vă place cum salvează planeta, fraierii de ei? Vă place cît de ușor sînt fraieriți, dragii de ei, naivii de ei? Beți încet, tefeleii mei insuportabil de fraieri. Beți încet, că-i rece și conține business planuri și cote de piață și advertising și profit exportat în insulele Seychelles
Și, mai ales, multă, multă fraiereală.
Săptămîna viitoare, bestia de Palada, adică moi, o să vă povestesc ce mișto este să fii de la țară și să te fecalizezi pe tine de rîs cînd vezi cum ditamai distinșii orășeni cresc pisici și cîini în casă, în loc să crească plozi, să împuieze copii.
Stați aproape de articolele mele nasoale, pentru noi sfaturi de viață. Pentru noi exemple de înțelepciune cinică sociologică de la Telega.
Și nu uitați. Românii merită tot ce e mai bun.
Ghinion.