Dintotdeauna, statele aflate într- o alianţă mai mult sau mai puţin efemeră sau care considerau că au interese comune de apărat au stabilit forme de colaborare în obţinerea şi schimbul de informaţii secrete despre inamic.
În timpurile moderne, serviciile secrete au încheiat protocoale şi înţelegeri bi sau multilaterale. Colaborarea dintre S.O.E. şi O.S.S., apoi dintre MI6 şi C.I.A., dintre Mossad şi C.I.A. sau dintre Mossad, Milli Emniyet Hizmeti (Serviciul de Securitate Naţională al Turciei) şi Savak- ul iranian (alianţă realizată în 1958 şi cunoscută sub numele „Trident”) sunt bine-cunoscute publicului larg.
Hai să dăm mână cu mână…
Mai puţin cunoscut este faptul că şi serviciile de spionaj ale statelor din lagărul comunist au pus la punct, încă din 1948- 1949, formule de colaborare în lupta lor comună împotriva „lagărului imperialist”. Oficializarea acestei colaborări s-a făcut prin două reuniuni ale şefilor serviciilor de securitate şi de informaţii ţinute la Bucureşti şi la Praga, la puţin timp după semnarea Pactului de la Varşovia la 14 mai 1955. Dar,
Una dintre practicile sovietice care i-au iritat cel mai mult pe ofiţerii români era aceea de a le „sufla” acestora potenţialii agenţi sau chiar persoane incluse deja în reţeaua informativă externă. Cu alte cuvinte, agenţi externi ai D.I.E. sau persoane aflate în studiu, în vederea recrutării, erau contactate de ofiţeri K.G.B. în scopul atragerii acestora la colaborarea cu serviciul sovietic de informaţii.
Această acţiune de „concurenţă neloială” era posibilă din două motive. În primul rând, ofiţerii sovietici aflaţi în România pe post de consilieri aveau acces nelimitat la „toate detaliile despre toţi agenţii şi elementele în studiu” lucrate de Securitate. În al doilea rând, în numeroase cazuri, ofiţerii români solicitau la Moscova verificări în cartotecile K.G.B. cu privire la persoanele avute în atenţie în vederea recrutării, astfel că Centrala K.G.B. îşi putea dirija rapid propria rezidenţă spre potenţialul agent.
Cazurile de acest tip au început să se înmulţească mai cu seamă din anul 1959, astfel de demersuri necolegiale fiind sesizate mai cu seamă cu privire „la unii agenţi de valoare ai organelor noastre sau la elementele în studiu ce ocupau posturi importante în diferite obiective din ţările capitaliste”. Probabil că retragerea trupelor sovietice din România în anul 1958 şi unele acţiuni ulterioare ale guvernului de la Bucureşti (de exemplu, aniversarea cu fast a 100 de ani de la unirea Principatelor Române) au avut o influenţă asupra relaţiilor bilaterale, inclusiv în domeniul colaborării pe frontul invizibil.
Prezentarea câtorva cazuri este relevantă pentru situaţia de tensiune creată treptat între cele două servicii de informaţii, român şi sovietic, prin această practică a „subtilizării” unor agenţi. Totodată, aceste cazuri permit formarea unei imagini, fie ea şi parţială, asupra ţintelor principale ale spionajului românesc din acea epocă.
Agentul tău e şi-al meu…
În anul 1958 rezidenţa D.I.E. din Italia a reuşit recrutarea lui Froelich Franz, consul general al Austriei la Roma. În procesul recrutării şi pe parcursul colaborării, agentul a furnizat „documente şi informaţii valoroase”, care, potrivit practicii instituite, au fost trimise, în copie, şi organelor sovietice. Rechemat în centrala M.A.E. de la Viena în 1959, agentul a fost preluat de un ofiţer român din rezidenţa vieneză, dar, la scurt timp, „a început să se eschiveze de la îndeplinirea sarcinilor informative, invocând diferite motive”. Această atitudine i-a făcut pe cei din Centrala D.I.E. să bănuiască fie o interceptare a activităţii agentului de către organele de contraspionaj, fie dificultăţi de acomodare a acestuia cu modul de lucru al noului ofiţer de legătură.
Pentru clarificarea situaţiei, s-au dispus măsuri de verificare a agentului în Viena, dar şi o verificare în cartotecile sovietice (solicitare trimisă la Moscova în 31 august 1960). La 2 noiembrie 1960, K.G.B. a răspuns, printro adresă fără număr, că Froelich Franz nu este cunoscut sub nici o formă în evidenţele lor. Un răspuns similar a sosit de la serviciile de informaţii cehoslovace şi poloneze, unde se ceruse aceeaşi verificare.
După numai două luni de la această negaţie, un ofiţer K.G.B. aflat la post în Viena l-a contactat pe rezidentul român şi i-a spus că el știe de legătura lui Froelich Franz cu organele române, dar că acesta este folosit, în acelaşi timp, şi de sovietici şi de cehoslovaci. A mai adăugat că, după informaţiile deţinute de K.G.B., funcţionarul se afla în atenţia contraspionajului austriac, impunându-se extragerea sa urgentă din Austria.
La numai câteva zile, agentul l-a contactat pe ofiţerul român de legătură şi i-a comunicat că se află într-o situaţie critică, din cauza încurcăturilor provocate de o amantă a sa din Italia, căruia îi dăduse paşaportul soţiei sale, solicitându-i ofiţerului suma de 200 de dolari. Centrala de la Bucureşti a dispus acordarea sumei şi întreruperea de urgenţă a oricărei legături cu agentul.
În paralel, s-a dispus o reverificare a presupusei legături a agentului cu serviciul de spionaj cehoslovac, primindu-se un nou răspuns negativ. Totodată, însuşi Alexandru Drăghici s-a implicat în clarificarea acestui caz, convocându- l pe Macariev, şeful „grupului de ofiţeri sovietici de pe lângă M.A.I.” (noua denumire oficială a consilierilor). Drăghici i-a reproşat foarte vehement acestuia faptul că organele de la Moscova „ne-au transmis în scris de două ori că Froelich Franz nu este cunoscut”, deşi ofiţerul sovietic de la Viena susţinea contrariul. Lui Macariev i s-a cerut să transmită la Moscova nemulţumirea conducerii M.A.I. şi să prezinte în cel mai scurt timp un răspuns.
După câteva zile, Macariev a cerut audienţă la ministrul Afacerilor Interne şi a explicat că, potrivit răspunsului primit din Centrală, este adevărat că Froelich Franz fusese recrutat de sovietici, dar nu de K.G.B., ci de organele militare de informaţii – G.R.U.! Totodată, a transmis rugămintea părţii sovietice ca românii să organizeze scoaterea agentului din Austria.
Răspunsul lui Drăghici a fost lipsit de orice echivoc şi ilustrează gradul de iritare la care ajunsese acesta: „Noi, neavând nici un amestec în căderea sa, nu înţelegem să ne asumăm riscul scoaterii ilegale a agentului din Austria”. Ulterior, Froelich Franz a fost, totuşi, scos ilegal din Austria de către sovietici şi transportat la Moscova.
Chimia macromoleculară interesează pe toată lumea
Un caz asemănător era semnalat pe spaţiul vest-german. În anul 1958, ofiţerii D.I.E. au reuşit recrutarea lui Dumond Eugen, şeful Diviziei „Plastice” din cadrul filialei din R.F.G. a „Battelle Memorial Institute”, centru de cercetare fondat în anul 1923 în Columbus, Ohio, cu fondurile industriaşului filantrop Gordon Batelle. Agentul a furnizat „documente tehnico-ştiinţifice ce au prezentat un deosebit interes pentru industria noastră”, fotocopii după acestea fiind expediate şi la Moscova.
În procesul verificării agentului, partea română a solicitat căutarea de eventuale informaţii şi în evidenţele K.G.B.-ului, primind, la 9 februarie 1960, răspunsul că nu există nici un fel de date asupra acestuia. Totodată, partea sovietică a comunicat interesul deosebit pentru activitatea filialei vest-germane a institutului amintit, formulând chiar cereri exprese pentru dirijarea agentului de aşa manieră încât informaţiile obţinute să permită rezolvarea unor „cerinţe ale industriei sovietice”.
La scurt timp însă, ofiţerii români au constatat că sovieticii se deciseseră să preia sub control acest agent valoros. Astfel, în perioada 14-18 iunie 1960, agentul, fiind trimis de institutul unde lucra la „Simpozionul Internaţional de Chimie Macromoleculară” de la Moscova, a fost contactat de profesorul sovietic Korozumski şi de „un membru al comitetului de primire a oaspeţilor”, pe nume „Roglin sau Ragaev”, care i-au solicitat „materiale de la locul său de muncă”.
Pentru a lămuri situaţia, Securitatea a solicitat, pe 9 decembrie 1960, o nouă verificare în evidenţele sovietice. Răspunsul a venit pe 12 aprilie 1961, K.G.B. confirmând participarea agentului la simpozionul de la Moscova şi comunicând că „elementul a fost luat în studiu” în iunie 1960, dar, de îndată ce au stabilit că este agent al D.I.E., „organele sovietice au întrerupt studiul lui”.
Cu toate acestea, după puţin timp, agentul a raportat ofiţerului român de legătură o nouă tentativă de racolare. Mai exact,cu ocazia unui târg de mostre desfăşurat la Köln, a fost contactat de un angajat al agenţiei economice a U.R.S.S. din R.F.G., care s-a prezentat sub numele de Pavlov şi care a tatonat terenul în vederea obţinerii unor informaţii.
Un nou protest expediat la Moscova s-a soldat cu primirea unei „explicaţii” năucitoare: partea sovietică a confirmat contactarea în iunie 1961 a agentului, însă discuţia ar fi avut loc – chipurile – din iniţiativa agentului şi nu a ofiţerului sovietic! Pe lângă această explicaţie, au fost furnizate şi asigurările cele mai ferme că „s-au dat dispoziţiile necesare organelor sovietice să nu mai întreprindă nici un fel de măsuri în acest caz”.
Spionajul de „geantă latină” obţine succese invidiate de camarazii slavi
Totuşi, în mod ciudat, în 7 octombrie 1961 a fost primită la Bucureşti – fără să fi fost solicitată! – o notă de investigaţii despre Laura Dorget, făcută de rezidenţa sovietică din Paris. Datele din această notă nu aduceau elemente noi faţă de cele cunoscute de partea română şi, întrucât evoluţia cazului era pozitivă, în luna februarie 1962 s-a trecut la recrutarea funcţionarei franceze. După numai jumătate de an, în septembrie 1962, Laura Dorget raporta ofiţerului român că „este curtată de către unii diplomaţi sovietici care încearcă să obţină de la ea informaţii, încercând s-o determine ca să lucreze organizat pentru organele sovietice”.
Ca urmare, un nou protest a fost înaintat la Moscova, subliniindu- se faptul că „această acţiune a rezidenţei sovietice din Paris a avut loc cu toate că atât rezidenţa, cât şi Comitetul Securităţii de Stat cunoşteau că Laura Dorget este lucrată de organele noastre, iar ofiţerul de legătură Scomorochin ştia că a fost şi recrutată”.
O altă acţiune de preluare a unui agent, încă şi mai brutală, s-a petrecut în Italia. Ofiţerii români de informaţii externe din rezidenţa de la Roma reuşiseră să-l recruteze, în decembrie 1962, pe cetăţeanul italian Tatoni Ernesto, de profesie consilier juridic. Ca şi în alte cazuri, studiul acestuia şi verificările necesare s-au întins pe o perioadă îndelungată de timp, iar evoluţia măsurilor întreprinse era foarte bine cunoscută de Scomorochin, ofiţerul sovietic de legătură de la Bucureşti. Ba, mai mult, acesta participase chiar la câteva şedinţe de analiză împreună cu ofiţerul de caz, Ion Ghenoiu, cel care ţinea legătura la Roma cu Tatoni.
Deşi era evident că procesul de atragere la colaborare este pe drumul cel bun, sovieticii nu au ezitat să interfereze şi să încerce preluarea cetăţeanului italian sub control propriu. Potrivit unei relatări pe care Tatoni i-a făcut-o rezidentului român de la Roma, în ziua de 8 mai 1962 a fost contactat de Colelnicov, vicepreşedintele reprezentanţei comerciale din Roma, care i-a cerut să întocmească o lucrare politico-economică despre Italia.
În pofida protestelor de la Bucureşti şi a succesului recrutării consilierului juridic de către români, sovieticii revin „la atac” un an mai târziu, în 11 mai 1963. De această dată, Surtcov, un alt „diplomat” sovietic de la aceeaşi reprezentanţă, l-a contactat pe Tatoni Ernesto şi i-a atras atenţia „să rărească relaţiile pe care le are cu românii şi în special cu Ghenoiu Ion”.
Colaborare stânjenitoare peste ocean
Nici pe teritoriul „Inamicului Principal” principiile şi regulile de colaborare informativă dintre români şi sovietici nu păreau să funcţioneze mai bine. În anul 1960 rezidenţa D.I.E. din S.U.A. îl luase în studiu pe Lichtenecker Karl Erwin, ataşat cultural la ambasada Austriei din Washington. În anul următor s-a reuşit atragerea acestuia la „colaborare”, proaspătul agent furnizând „informaţii şi documente de valoare”. Aproximativ în aceeaşi perioadă, ofiţerii români au reuşit o nouă lovitură: recrutarea cetăţeanului american Theroux Fred, corespondent de presă acreditat pe lângă Departamentul de Stat. Şi acesta şi-a dovedit utilitatea prin furnizarea de „informaţii interesante”.
Conform procedurilor, ambele cazuri au fost discutate la Bucureşti cu ofiţerul de legătură Scomorochin şi ambii viitori agenţi au fost verificaţi în evidenţele K.G.B., primindu-se, în 31 martie 1961, răspunsul că nu sunt cunoscuţi.
Cu toate acestea, începând cu luna ianuarie 1962, după ce agenţii îşi dovediseră valoarea, unii membri ai ambasadei U.R.S.S. din Washington au început să le ceară celor doi, sub diverse pretexte, să se întâlnească în oraş. Cu tot refuzul celor doi agenţi, insistenţele „diplomaţilor” sovietici au continuat, chiar cu riscul de a atrage deconspirarea.
Situaţia a fost raportată urgent la Bucureşti şi Scomorochin a fost chemat pentru a i se solicita stoparea imediată a unor „astfel de practici dăunătoare”. Ca urmare a fermităţii cu care s-a protestat, Centrala K.G.B. comunica în adresa nr. 1789/CS din 23 aprilie 1962 că s-au dat dispoziţii rezidenţei sovietice din Washington de „a înceta studierea şi încercările de a stabili contacte” cu Lichtenecker Karl şi Theroux Fred.
Situaţii similare au fost înregistrate şi pe alte spaţii geografice. Dintre agenţii recrutaţi de ofiţerii români asupra cărora s-au derulat tentative de preluare, amintim: Piliso Mziwandile, reprezentant al „Congresului Naţional African” la Cairo, Tzounis Jean, şef de serviciu în M.A.E. din Grecia, ziaristul Bazil Kapoor, corespondent la Londra al ziarului indian „Daily Milap”, Menghistu Lema, prim-secretar la ambasada Etiopiei din New Delhi.
Aliaţi în formă, rivali în fond
Ca urmare a unor acţiuni de acest tip, colaborarea informativă dintre Securitate şi K.G.B. a intrat în impas, iar autorităţile de la Bucureşti au decis în 1963 să renunţe complet la serviciile consilierilor sovietici, ca şi la practica de a trimite viitorii spioni români la cursurile organizate în Uniunea Sovietică. Desigur, aceste măsuri trebuie privite în contextul mai larg al deteriorării relaţiilor româno-sovietice, pe fondul tensiunilor din C.A.E.R. şi al poziţiilor divergente asupra naturii relaţiilor dintre statele cu regimuri comuniste.
Cauză profundă sau simplu pretext, neînţelegerile din domeniul intelligence- ului au fost evocate cu vehemenţă în şedinţa Biroului Politic al C.C. al P.M.R. din 13 mai 1963. Detaliind motivele care au condus la tensionarea relaţiilor dintre Securitate şi K.G.B., ministrul Afacerilor Interne, Alexandru Drăghici arăta:
„Sunt cazuri când ei încearcă să ne fure munca noastră. Am avut căderi de oameni tot din cauza lor. Atunci au recunoscut şi acum spun că ei tot timpul au respectat cu stricteţe acordul încheiat. Ce acord? Ce reciprocitate? Acolo se spune despre reciprocitate şi el îmi trimite materiale de acum şapte ani. Deci, în această privinţă nu este vorba de nici un fel de asemenea lucruri. Eu i-am scos din muncă de vreun an de zile, pentru că i-am prins cu 18 cazuri concrete când au căutat să ne fure munca noastră. Eu consider că nu avem nevoie de nici un fel de asistenţă din partea lor. Nu avem nevoie de nici un fel de colaborare de asta din partea lor şi clar i-am spus şi lui: dacă vrei, colaborare pe bază de reciprocitate. Şi trebuie să vă spun că întâlnim o impertinenţă şi o neobrăzare rară, nemaiîntâlnită. Orice le-ai spune, ei tot ce ştiu aia fac”.
Fără a fi întrerupte complet, relaţiile dintre Securitate şi K.G.B. s-au diluat treptat în anii următori, încrederea şi colaborarea făcând loc suspiciunii şi supravegherii reciproce. Evoluţia colaborării dintre România şi U.R.S.S. în domeniul spionajului a ilustrat perfect, în opinia noastră, valabilitatea butadei lui Otto von Bismarck: „În orice alianţă există un cal şi un călăreţ”. Important e să nu fii (mereu!) calul!
...(citește mai departe pe evenimentulistoric.evz.ro)