Interviul cu scriitorul Gabriel Klimowicz, prilejuit de publicarea romanului „Străinul din Țara Marelui Nimic (Editura Tritonic), e un strigăt de deznădejde, dar și un îndemn la dezmeticire, este un puseu de tensiune, un vag sentiment de lehamite, un semn de exclamare. Nu vă lăsați înșelați de prima parte - obligatorie introducere în subiect -, continuarea acestui dialog devine, după cum vă veți convinge singuri, electrizantă. Dar nu prin dantelării și piruete amăgitoare, ci prin smulgerea adevărului din piept. Parol!
• Florian Saiu: Cum s-a născut această carte, stimate domn? Ce/cine v-a îndemnat să treceți aceste gânduri pe hârtie? Vă frământau demult, pentru că nu pot trece cu vederea evenimente triste consumate de ceva vreme - sfâșierea unui copil de trei ani de către câinii vagabonzi, de pildă - și consemnate în prezentarea volumului?
• Gabriel Klimowicz: „O bunică își îmbracă cu dragoste nepoții de trei și cinci ani. Întâi o mânecă, apoi o altă mânecă. Un pantofior, apoi celălalt. Între timp copiii sunt neastâmpărați, vorbesc, se agită bucuroși că o să meargă în parc. Sunt plini de viață. Părinții sunt la serviciu. Bunica se așază pe aceeași bancă ca și în alte dăți. Se uită o vreme după copiii care aleargă veseli pe alee. Apoi își scoate andrelele și începe să tricoteze. La un moment dat se aude un țipăt sfâșietor «Buuuuuni! Buuuuni». E nepoțelul cel mare. Lasă totul și fuge speriată. Vede ceva terifiant: nepoțelul cel mic e sfâșiat de mai mulți dulăi. Câini vagabonzi. Aleargă țipând. Un bărbat intervine și alungă câinii. Salvarea ajunge destul de repede, dar nu mai poate face nimic. Băiețelul de trei ani e mort. Putea să ajungă un om mare. Mare. Dar nu a mai ajuns Nimic. Între timp, în primărie, un funcționar este foarte mândru: a câștigat foarte mulți bani. Și-a depășit condiția. De acum e un om bogat și nu se va mai freca cu prostimea prin aglomerațiile acestei lumi. A reușit să-și «tragă» o sumă mare din banii primăriei destinați eradicării flagelului câinilor vagabonzi. Suma e Mare. Și Nimicul e tot Mare.”
O lume a derizoriului
• Acesta este fragmentul, adevărat…
• În esență despre asta e vorba. Ideea mi-a venit în timp ce scriam romanul „Nunta”. Aveam nevoie să definesc printr-o vorbă un spațiu în care nu e nimic, dar despre care oameni rătăciți sau înșelați spun că e ceva mare și important. Să definesc o lume în care oamenii de nimic vorbesc despre ei ca despre niște oameni mari și importanți. Și, atunci, mi-a venit în cap această sintagmă a „Marelui Nimic” și am introdus-o în roman. Dar în „Nunta” trec repede peste această noțiune. „Marele Nimic” apare așa, ca un episod fantastic, ca o realitate profundă, ascunsă în spatele agitației zilnice. Am simțit că subiectul merită atenție. La urma urmei trăim, de cele mai multe ori, într-o lume a derizoriului, în care alergăm după non-valori și ne pierdem viața cu nimicuri. Nimicuri pe care, pentru confortul nostru interior, încercăm să le justificăm, făcând din ele ceva important, ceva mare. Un „Mare Nimic” de fapt.
Pledoarie pentru „a fi”
• „Țara Marelui Nimic”... Un teritoriu fără granițe materiale - bine, bine, am înțeles -, dar cine a inventat această țară și de ce? Care ar fi scopul ei cel mai de preț? Și ce este Străinul?
• „Țara Marelui Nimic” este un spațiu al deșertăciunii, o zonă spirituală. Exemplele - cum este cel cu copilul mâncat de câini ziua în amiaza mare - sunt luate de la noi din țară pentru că îmi erau la îndemână. Asta nu înseamnă că România este „Țara Marelui Nimic”. „Țara Marelui Nimic” poate fi oriunde oamenii își pierd viața alergând după nimicuri pe care le consideră importante. Ce pot fi, concret, aceste „nimicuri”? Rătăcirea consumistă, banii, lăcomia de tot felul, alergătura după notorietate, după putere politică, după satisfacțiile gregare de orice fel, după plăceri. Când toate acestea devin scopul vieții noastre atunci am devenit cetățeni în „Țara Marelui Nimic”.
Cine este „Străinul”?
• Se întâmplă de când lumea ca omul să alerge după „nimicuri”…
• Așa e, doar oamenii au inventat „Țara Marelui Nimic”. Noi, cu rătăcirile noastre, cu dorințele noastre proaste pe care nu le ținem în frâu, cu concentrarea întregii noastre ființe către lucruri, către obiecte, către „a avea”, cu renunțarea noastră la menirea cu care am venit pe lume, aceea de „a fi”, cu impresia idioată că tot acest univers material pentru care ne dăm viața în fiecare zi va dăinui la nesfârșit. Iar „Străinul” din „Țara Marelui Nimic” - ca să răspund în continuare întrebării -este cel care nu se înscrie în acest „curent”, valorile lui fiind cu totul altele. Este cel care face din viața sa un efort de devenire ființială, care caută să trăiască în dragoste de Dumnezeu și de aproapele. Scopul lui în viață este de „a fi” sau „a deveni”, nu de „a avea”. De exemplu, un medic care refuză să se mai ducă acasă în zilele astea atinse de coronavirus și de frică de moarte și stă zile întregi în spital, luptându-se cu boala, care arde de dorința de a le salva viața semenilor săi, e unul dintre „străinii” din „Țara Marelui Nimic”. Cel care își dedică viața desăvârșirii sale ca ființă și apropierii de Dumnezeu - acesta fiind de fapt scopul nostru și, totodată, obiectivul cel mai greu de atins - este un alt exemplu.
Realități
- „Străinul absolut” cine ar fi?
- „Străinul absolut”, modelul, este Domnul noastru Iisus Hristos. El e „Străinul” care a fost alungat de oameni încă înainte de a se naște și s-a născut separat, într-o iesle. El e cel pe care, apoi, după ce le-a arătat oamenilor calea și i-a vindecat de boli, după ce le-a arătat dragoste ca nimeni altul până atunci, a fost - ca răsplată - prigonit și răstignit.
- Literatură și religie. Ați scris un roman religios?
- Ideea pe care tocmai am descris-o nu se găsește explicit în text. Nu este un roman religios, ci un roman realist cu câteva accente de fantastic. Ideea dezvăluită aici este doar sugerată. Romanul este construit prin personajele sale care au, fiecare dintre ele, o devenire, care iubesc, suferă, se bucură etc. Trăiesc. Pentru fiecare personaj transpare la un moment dat dominanta vieții lui, cea care îl capacitează, îl motivează. Sunt descrise în această carte realități din lumea politică, din lumea interlopă, din lumea oamenilor obișnuiți, din lumea Bisericii. E viața noastră, câteodată profundă, adesea din zona „Marelui Nimic”. Romanul este construit pe baza „faptului divers semnificativ”, astfel încât fiecare întâmplare descrisă să aibă rostul ei în economia romanului. E un puzzle de fapte semnificative, care în final construiește imaginea virtuală a risipei zilnice din viața noastră. E un roman construit pe mai multe planuri care poate fi citit și de cel care are câteva ore de pierdut și de cel care se sprijină de cărți pentru a deveni mai bun, pentru a înțelege mai bine lumea în care trăim și pentru a se înțelege pe sine.
Ștefan cel Mare
• Care (mai) este relevanța religiei astăzi? Ce rol joacă ea în viața omului contemporan?
• Îmi aduc aminte că am citit cândva un text scris pe la anul o mie patru sute, pe vremea lui Ștefan cel Mare, în care se puneau cam aceleași întrebări. Ce rol mai joacă religia în ziua de astăzi, când suntem atât de avansați? Am fost foarte surprins atunci pentru că eu credeam că sunt întrebări rezervate secolului XX sau XXI. Acum nu mai sunt surprins. Ce rol să joace religia astăzi? Rolul pe care l-a jucat dintotdeauna. Cei care pun distanță între ei și Biserică, între ei și viața religioasă, își închipuie că Dumnezeu e așa, o idee veche pe care „noi”, oamenii moderni, progresiștii, am depășit-o. Întotdeauna au fost „progresiști” din aceștia, de la Hristos încoace. Numai că nu știm asta. Dar putem afla, ne putem informa spre deosebire de cei de pe vremea lui Ștefan cel Mare. Neștiind nimic despre religie, despre Dumnezeu, despre Biserică, acești oameni trăiesc în „bula” lor de viață, care seamănă cu o bulă de pe social-media și își închipuie că la asta se reduce tot universul. Așa am fost și eu într-o perioadă. Și cam la fel gândeau și păgânii din primele secole creștine. Biserica va sluji în continuare până la sfârșitul veacurilor. Ăsta e rolul ei. Îi va sluji pe credincioși. Va fi în slujba lui Dumnezeu. Va fi păstrătoarea valorilor naționale, a culturii autentice, a civilizației noastre, a regulilor sociale și morale. Și va fi amestecată în mântuirea noastră așa cum a fost întotdeauna. Societatea s-a schimbat de-a lungul timpului, sub presiunea istoriei, a descoperirilor științifice și tehnologice, dar Biserica a continuat să-și îndeplinească menirea. Pentru un credincios e limpede că Biserica - fiind o sinergie între energiile necreate și cele create, o împreună lucrare între Dumnezeu și om, trupul mistic al lui Hristos, el însuși om și Dumnezeu - va dăinui până la sfârșitul veacurilor. Așa cum scrie în Evanghelie.
„Dumnezeu e mort”
• Sunt oameni care cred, oameni care nu cred - cel puțin până la dovezile palpabile - și ipocriți…
• Mă rog, unii au o credință mai elaborată, mai stufoasă, mai afectată de inteligența lor și a altora, și-au nutrit credința cu filozofie și cultură și știu că marile vârfuri ale omenirii cum au fost Einstein sau Newton, Copernic sau Faraday, Kant sau Heine, astronautul Edwin „Buzz” Aldrin - care alături de Neil Armstrong a ajuns pe lună -, Sf. Maxim Mărturisitorul sau Sf. Augustin și mulți, mulți alții, au fost oameni profund credincioși. Și pentru ei e limpede că Biserica va dăinui până Sfârșitul veacurilor. Pentru alții, oameni care gândesc logic, faptul că Biserica a rezistat timp de 2.000 de ani în condiții întotdeauna vitrege - primind lovituri cumplite de la tot felul de „cuceritori” și de la necredincioșii puternici ai zilei - arată că e o lucrare divino-umană care va ține atâta vreme cât va vrea Dumnezeu. Dacă era o invenție omenească pierea demult… Cât despre atei, Biserica a murit demult sau cum spunea Friedrich Nietzsche: „Dumnezeu e mort”. Nu pentru Biserică trebuie să ne facem griji. Ci pentru cei lipsiți de credință și pentru cei care sunt ostili Bisericii.
Partea a doua a interviului cu Gabriel Klimowicz va fi publicată zilele următoare, în exclusivitate pe evz.ro.