Meşterii populari îşi pot suplimenta veniturile cu ajutorul artei.
Din arta populară adevărată nu se face avere, dar se pot rotunji binişor veniturile. Cu o singură condiţie: să creezi şi cu sufletul, nu doar cu mâinile.
La Cluj, meşterii populari s-au organizat într-o asociaţie care militează pentru promovarea meşteşugurilor tradiţionale, întrucât acestea contribuie la identitatea unei naţiuni. Prin intermediul acesteia, arta populară clujeană a ajuns cunoscută peste tot în ţară şi în Europa, iar artiştii populari s-au asigurat că deprinderile de la părinţi nu vor fi uitate. A văzut Europa cu acul „Din cei peste 35 de membri ai asociaţiei, majoritatea sunt vârstnici, dar sunt şi câteva doamne de vreo 30 de ani. Oamenii pictează icoane, cos şi brodează, sculptează în lemn sau fac ouă de Paşti din mărgele, mai mult din plăcere, pentru că nu trăiesc doar din asta. E un venit suplimentar care vine din pasiune”, ne-a explicat Consuela Jucan, referent la Centrul Creaţiei Populare Cluj. Potrivit acesteia, meşterii sunt ajutaţi de copii sau de nepoţi, care învaţă, în acest fel, arta şi-o pot duce mai departe.
De altfel, nu oricine îşi poate spune „meşter popular”. Ca să devină membru al asociaţiei, aspirantul la acest statut trebuie să-şi prezinte munca în faţă „consacraţilor”, al căror respect trebuie să îl câştige. Unul dintre cei mai cunoscuţi meşteri populari este Veturia Suciu din Cojocna, sau „tanti Veturia”, după cum îi spun cei mai tineri. A început să coasă ca să-şi găsească liniştea după un necaz în familie, iar acum, la 76 de ani, acul şi pânza o ţin la fel de ageră ca-n tinereţe.
Arta ei a dus-o în ultimii ani în Polonia, Italia, Austria, Franţa şi Turcia, „unde credeam că ajung numai cu degetul pe hartă”, după cum aminteşte, iar la Strasbourg a fost lăudată tocmai de preşedintele Traian Băsescu. Casa în care locuieşte doar cu un motan bătrân e plină de ştergare lucrate migălos, care înconjoară icoane sau fotografii de familie – cele două repere ale Veturiei Suciu.
Lucrează mereu la câte ceva, iar mâinile muncite, curtea mare şi poiata de animale arată că acul şi maşina de cusut nu-i sunt singurele ocupaţii. „Mama era croitoreasa satului şi mia pus acul în mână de mică. Am învăţat deodată să merg, să vorbesc şi să cos. Trusoul mi l-am făcut singură, la 17 ani, apoi aveam războiul de ţesut permanent acasă”, îşi deapănă ea povestea.
A început să coasă mult în 1980, după ce i-a murit singurul băiat, a cărui lipsă o doare şi acum. Apoi, când primul nepoţel (are două fete la casa ei fiecare) a început să meargă la grădiniţă a constatat că nu avea costum naţional. „Atunci am început să fac şi costume şi pot spune că cel mai drag asta mi-i, să fac costume naţionale, să fie mândri românii de portul lor”, îşi spune femeia crezul. S-a transformat încetul cu încetul într-un meşter popular, iar în 1992 a intrat în „breaslă” prin intermediul folclorului. Venise să joace Ţarina, suită de dansuri transilvănene, la un festival internaţional de la Cluj, şi-şi adusese şi lucrul, că-i era drag. Cei de la Muzeul Etnografic i-au văzut costumele şi le-au apreciat. „Nu stă acul în mână” A bătut toată ţara la târguri şi a cunoscut mai toţi meşterii, admirândule creaţiile, căci, după cum explică, „fiecare îşi creează singur modelele, nu iau unii de la alţii”.
Pe atunci, oftează tanti Veturia, meşterii erau protejaţi şi încurajaţi, iar pentru târguri primeau transport, casă şi masă de la organizatori. În ultimii ani, târgurile s-au transformat tot mai mult în afaceri, aşa că nu li se mai asigură nimic, ba uneori trebuie să plătească taxă de participare. Prin urmare, şi-a adaptat creaţiile la cerinţele pieţii: la început ştergare, apoi costume naţionale specifice zonei, iar mai apoi lucruri mai mărunte, care se pot vinde mai uşor: şerveţele sau globuri şi îngerei de pănuşi pentru Crăciun. „Nu poţi s-o faci ca afacere doar. N-ai cum să stai atâta să coşi, n-ai răbdare, nici acul nu stă în mână cum trebuie”, explică ea secretul succesului. În căutarea discipolului Ca să se asigure că tradiţiile nu vor fi uitate, a scris şi o carte unde aminteşte toate obiceiurile zonei, de la colinde şi descântece la portul popular sau îndeletnicirile agricole. „În 2000, când Dumnezeu m-o despărţit de soţ, nu mă mai liniştea arta populară, aşa că am rugat-o pe Maica Domnului să mă ajute şi m-am apucat de-am scris o carte. Acuma vreau să mai scriu adăugiri, cu ce-am uitat şi cu altele, care n-au fost în prima carte”, explică ea. Pe lângă asta, tanti Veturia mai are o dorinţă: să găsească o fată pe care s-o înveţe ce ştie şi ea şi s-o formeze ca meşter popular.
Încercările de până acum n-au dat roade, dar zilele următoare se va întâlni cu o fată dintr-un sat vecin şi speră ca aceasta să fie discipolul.
Între timp, se laudă cu unul dintre nepoţii săi, care e student la Studii Economice şi vine în fiecare sfârşit de săptămână să coasă motive naţionale alături de ea. PREŢURI Arta costă Icoanele, costumele populare, sculpturile şi obiectele realizate de meşterii populari au preţuri pe măsura măiestriei artistului. Din această cauză, sunt destul de puţin accesibile românilor, dar se vând „ca pâinea caldă” în străinătate, chiar dacă preţul este de două-trei ori mai mare decât în ţară.
„La târgul de la Strasbourg, o cămaşă de bărbat cusută nu cu multe motive s-a vândut pentru 100 de euro, iar aici ar fi vreo 150 de lei. Păpuşelele în costum popular au trecut la 20 de euro bucata, în timp ce în ţară se vând pe 30-40 de lei. Un costumaş de fată a fost 200 de euro, faţă de maximum 500 de lei aici. Îngeraşii din pănuşi i-am vândut aici cu 5 lei bucata, iar acolo cu 5 euro”, a enumerat Veturia Suciu.