„Dumnezeu l-a făcut pe om din lut. Dar l-a lăsat să se frământe singur”, mi-a spus un poet schizofren
Prima mea vizită într-un ospiciu s-a petrecut în august 2005 și s-a întâmplat la Centrul de Recuperare si Reabilitare Neuropsihiatrica Gura Ocnitei - Ochiuri. Însurat fiind, de ani buni, cu o doctoriță psihiatru, eram, oarecum familiarizat cu lumea lor, a nebunilor. Da’ am auzit și văzut acolo niște chestii care m-au lăsat cu gura căscată. Hai să zic ce văzui. O pictură în ulei ce înfațișa un cap detașat de corp se numea „Portretul celuilalt Ghe.”. Alta, în care apărea o arătare monstruoasă cu două capete, era denumită „Animal câinesc”. O pânză cu doua fețe vesele și rozalii, pe un fond vernil, era botezată „Urasc rozul”. „Nunta” era imortalizata într-o acuarela sumbră in care era pictată o biserica neagră. Toate erau operele acelor artisti schizofrenici sau maniaco-depresivi.
„Vor să ne omoare nebunii dinafară”.
„Suntem cu toții depresivi”, mai că a sărit pe mine o nebună care m-a informat direct și la obiect că toate ferestrele trebuie să aibă jaluzele și că românia are „bomba energetică”. După care mi-a cerșit o țigare. Avea 40 de ani și mai bine de jumătate din viață și-o petrecuse în diverse așezăminte psihiatrice. Altul era poet cu acte în regulă. Publicase un volum de poezii care se numea „Să nu”. L-a dedicat iubitei lui și ea internată la Gura Ocniței. Moto-ul era: „Dacă ai pierde o lacrimă, m-aș feri să plâng de teama a nu te pierde". Deși cazați în spații diferite au reușit, nu se știe cum, să facă un copil perfect sănătos. Se iubeau ca nebunii. La plecare, un găligan sfrijit s-a rățoit la doctorița lui: „Sa faceți gardurile mai înalte, doamnă, ca vor să ne omoare nebunii din afară!”. Și azi mă-ntreb care-s mai nebuni, noi sau ei? Reportajul-anchetă a apărut în România liberă cu titulul: „Vor să ne omoare nebunii dinafară”.
O adunătură, o gaşcă de nebuni care ne-au strâns pe toţi, ne-au băgat aici şi nu ne mai dau drumu’!”
Am revenit într-un balamuc în 2011. Deja zece ani de căsnicie cu un psihiatru în pat mă școlarizaseră, oarecum, unde mai pui și că m-am împrietenit cu cunoscutul psihiatru Gabriel Diaconu, cel mai nonconformist și ușchit doctor pe care l-am cunoscut. De data asta fusei, îmreună cu colega mea Magda Spiridon, în vestitul ospiciu de la Bălăceanca. Locul unde dacă ajungi nu mai ieși. Chiar şi directorul stabilimentului, intrat în sistem de fo 20 de ani rămăsese. E locul unde, dacă spui că te cheamă Vadim, în două minute, aveai parte de alegeri anticipate.
„Uită-te dom’le la ăştia, uită-te bine! O adunătură, o gaşcă de nebuni care ne-au strâns pe toţi, ne-au băgat aici şi nu ne mai dau drumu’!”. Părea un om serios. Atât doar că suferea de schizofrenie paranoidă. Altul pe lângă faptul că e schizofrenic zicea că mai are şi SIDA. Când am dat să o luăm din loc, a zbiară la noi, ca lovit de dambla, la propriu: „Sănătate, la mulţi ani!”. L-am întrebat de când era acolo. Răspunsul a fost năucitor de scurt: „De mult!”. Şi a detaliat: „M-a lovit o maşină în Regie, vrei să-ți arăt operaţia?”. Apoi, cade în dilemă: „Sunt nebun, sau schizofren?”. În faţa căminului, pe bancă se ţin de mână tandru Romeo şi Julieta. Sunt de nedespărţit. Amor nebun!", mustăcea doctorul.
„A murit melcu’ şi nu mai scoate coarnele!”.
Jimmy s-a prezintat serios: „Am 35 de ani, sunt electronist şi capricorn!". Avea şi el o iubită care spune că era ambasadoarea SUA în România. „Are turturele la cap!”, o deconspiră Jimmy, care are o problemă cu diagnosticul său: „Vreau o reevaluare la IML! Să văd dacă am schizofrenie paranoidă sau în remisie”.
Altui pacient i se spunea Tataia şi a fost dascăl. M-a bătut pe umăr şi mi-a povestestit aventurile sale din tinereţe. Era în plin delir erotic: „Am fost căsătorit de două ori şi am avut o sută de amante. Da’ numa’ una a fost particoleră... Că era călugăriţă! Am întâlnit-o în pădure şi m-a rugat să-i adun ciuperci şi urzici. Şi i-am adunat. Şi am întrebat-o: «Cum plăteşti?». Şi zice: «Ne înţelegem noi!». Şi se aşează cu spatele la un copac. Şi ce să-i fac? Acu’, a murit melcu’ şi nu mai scoate coarnele!”. Tataia avea 67 de ani şi un singur dinte.
„Când lumea plânge, io râd. Şi invers!”.
Doamna Maria avea 60 de ani şi era foarte simandicoasă. Avea cercei şi trei inele de aur. Nu-i plăcea la Bălăceanca şi ar fi vrut acasă. Numai că acolo era singura ei casă. „Odată, demult, când eram tânără, pentru că am plâns mult după un coleg de facultate... L-am iubit... Părinţii m-au luat şi m-au dus la Predeal, unde o doctoriţă mi-a zis că asta e schizofrenie! Da’, de fapt, io am sindrom depresiv atipic. Adică, când lumea plânge, io râd. Şi invers!”.
Tanti Teodora fusese linotipistă la tipografia din Casa Presei. Între timp ghicitoarea stabilimentului. Zicea că a învăţat „meserie” de la o grecoaică, specialistă în chiromanţie şi cititul în cafea. Mi-a înhățat mâna stângă şi a înceut să recite mai abitir ca adevărata fiică a Mamei Omida: „Eşti căsătorit, ai copii şi iubeşti o femeie şatenă cu ochi verzi". Cu primele două o dă în bară, că eram divorțat și de copii n-am știință că aș avea. „Eşti sociabil şi la serviciu te iubesc colegii, o să pleci în străinătate, unde o să munceşti, da’ o să câştigi mulţi bani! E bine?”, se uita rugător la mine.
VIP-uri de Bălăceanca
Am mai dat acolo și de Ceaușescu, Hagi și câțiva de Adrian Mutu. Dar Azilul din Bălăceanca i-a avut pe inventar și pe: Eminescu,Veronica Micle, Dumnezeu și Ronaldo. Am încheiat reportajul, publicat în 21 mai 2011, în Evenimentul zilei, astfel: „La plecare, în faţa porţii cu gratii a azilului, Marinică, un pacient de 60 de ani scoate limba la noi. E ceasul unu şi un sfert. Două ore cât o sută de vieţi”.