De peste 30 de ani, Fănică Cristia din Păulești-Vrancea, a cărui meserie este electrician auto, are o ocupaţie de weekend mai puţin obişnuită: recită obiceiurile la nunţi.
Ocupaţia aceasta are şi un nume: colăcar, în alte părţi ale ţării mai fiind cunoscută şi ca vornicel, crainic sau vestitor.
Zona de munte a judeţului Vrancea păstrează tradiţii vechi de sute de ani, iar la Păuleşti, într-unul din satele întemeiate, potrivit legendei, de unul dintre feciorii Babei Vrâncioaia, colăcarul Fănică Cristia este unul dintre localnicii care păstrează cu sfinţenie amintiri ale unor obiceiuri de la nunţi, el dorind ca acestea să nu se piardă „gonite” de modernism.
El îşi aminteşte cu nostalgie de vremurile când nunta avea o semnificaţie aparte atât pentru miri, cât şi pentru întreaga comunitate, când naşii îşi luau rolul în serios, iar sătenii se îmbrăcau în costume populare la nuntă. Şi regretă că acum vremurile au schimbat oamenii şi obiceiurile, sau invers, că oamenii au schimbat vremurile şi obiceiurile.
„Nunta nu mai e ce a fost odată. Înainte, obiceiurile erau frumoase şi mergeai la nuntă din plăcere. Acum, te duci pentru că este vorba de o rudă sau pentru că ai obligaţii.
Nunta este printre cele mai frumoase dintre obiceiuri, însă puţine s-au mai păstrat în ultimii ani. Nici măcar în timpul comuniştilor obiceiurile la noi nu au fost interzise.
„Timpul a făcut însă ceea ce nu au făcut comuniştii. Tinerii au plecat, majoritatea prin străinătate, nunta nu mai e ceea ce a fost odată”, spune cu regret Fănică Cristia pentru Agerpres.
Veselie generală
„Colăcarul era tocmit şi plătit de naşul mare, de obicei în ziua nunţii. Acesta trebuia să ştie toate obiceiurile şi oraţiile care se făceau în diversele momente ale nunţii.
Duminica, pe la ora 10,00, la casa mirelui se adunau flăcăii şi fetele, surorile de mire şi de mireasă şi alţi nuntaşi. Era o veselie generală, toată lumea cânta şi chiuia.
Surorile de mire şi de mireasă prindeau năframe în pieptul vornicilor. Fiecare fată prindea năframa unui vornic pe care îl îndrăgea, iar vornicul o cinstea cu vin din ploscă, şi nu de puţine ori, dacă şi vornicului respectiv îi plăcea fata, se mai lăsa şi cu câte un pupic, pe obraz sau pe buze.
În tot acest timp lăutarii cântau, iar flăcăii şi fetele se prindeau în sârbe şi hore. Şi îţi era mai mare dragul să îi priveşti. În jurul orei 12,00, vornicii şi mirele plecau la casa naşilor, pentru a-i aduce, cu tot alaiul lor, la nuntă.
De acolo se mergea la casa socrilor mici, părinţii fetei, iar aici intervenea colăcarul, care, în pragul casei, cerea fata de la părinţi în faţa întregii adunări", povesteşte Fănică Cristia.
Orația
„În pragul casei ne aşteptau socrii mici, care dădeau bineţe naşilor şi întrebau 'Ce umblaţi, ce căutaţi?'.
Şi atunci colăcarul, adică eu, le răspundeam: 'Ce umblăm, ce căutăm/ La nimeni seama nu dăm./ Dar cine sunteţi dumneavoastră/ De ne luaţi seama noastră?/ Noi câte sate am umblat/ Câte oraşe am colindat/ La nimeni seamă n-am dat./ Dar dacă ne luaţi cu binişorul/ Vă spunem cuvântul şi adevărul./ Tânărul nostru împărat,/ Dimineaţă s-a sculat,/ Faţa albă a spălat,/ Părul negru-a pieptănat,/ Din trâmbiţă a sunat/ Mare oaste-a adunat./ Şi la un răsărit de soare/ A plecat la vânătoare/ Şi-a vânat câmpul de sus/ Până la apus,/Până caii au stătut/ Până potcoavele-au pierdut./ Dar nunul cel mare/ (...) El în scări s-a ridicat/ Şi a făcut ochii roată/ Peste oştirea lui toată!/ Şi-aicea privi/ Şi aicea zări/ O floricică frumoasă/ Dar şi drăgăstoasă,/ Unde locul nu-i prieşte/ Şi nu înfloreşte/ Şi mai mult se ofileşte./ De-aceea ne-a trimis pe noi/ (....) Să scoatem floarea din pământ/ S-o sădim la-mpărat în grădină/ Şi-acolo să-nflorească/ Şi-acolo să rodească/ Şi să nu se ofilească/ Şi locul să îi priască ...", recită Fănică, care îşi continuă povestea nestingherit.
Baba în rochie de mireasă
Socrii mici cinsteau naşii şi mirele şi apoi colăcarul le cerea să scoată mireasa din casă. Şi pentru ca distracţia să fie mai mare, de multe ori, în locul miresei, era adusă o babă îmbrăcată în rochia de mireasă pentru a vedea dacă mirele o recunoaşte, rememorează colăcarul.
„După ce mireasa era gata, în curtea casei, sau dacă nu era loc, în stradă, se încingea o horă mare de către toţi nuntaşii, împreună cu naşii şi socrii, în timp ce mireasa, ajutată de surorile de mireasă, puneau ştergare naşilor şi părinţilor celor doi miri, dar şi flori tuturor celor care veniseră să asiste şi să participe la eveniment. În tot acest timp, colăcarul lua de mai multe ori mireasa, ducând-o lângă surorile de mire şi mireasă, iar pentru a o avea înapoi mirele trebuia să plătească o sumă oarecare. Tot acest ritual putea dura chiar mai bine de o oră, în funcţie de numărul nuntaşilor”, povesteşte Cristia.
Iertăciunea
Când hora era gata, venea rândul „Iertăciunii”, unul dintre ritualurile despre care Fănică Cristia spune că s-a păstrat cel mai bine până în zilele noastre.
Citește toată POVESTEA pe Evenimentul istoric