Bangkok - Beijing - Lianyungang - Shanghai, iarna lu' 1997. Voiajul meu no.6, dintr-un total de 13, cu cargoul de 15.500 TDW Lereşti - mai nou cumpărat de chinezi şi botezat New Vega

Primele reportaje de atunci le-am publicat în EVZ şi ultimul în RL că, la întoarcerea acasă, după demisia lui Ion Cristoiu, m-a pus Nistorescu pe lista cu disponibilizaţi. Nea Cornel schimba echipajul din mers... Voiajul ăsta are două părţi. Unu, călătoria până la navă, absolut fabuloasă şi, doi, fauna peste care am dat la bord. În loc să plecăm, ca oamenii, spre est, am zburat spre vest, la Timişoara, unde ne aştepta Airbusul de Bangkok, care nu putuse ateriza la Otopeni, din cauza gheţii. Apoi, o escală la Manama, în Bahrein, şi o noapte în Bangkok. Eram opt inşi, dar numai io şi încă unul aveam viză valabilă de Thailanda. La Bangkok, după o masă copioasă cu calamari şi creveţi la grătar, mâncaţi direct pe stradă, ce ne zicem noi, cu mintea noastră puţină şi proastă: „Hai la curve!”. Amândoi tineri şi becheri, ni s-a părut o idee bună... Am găsit un papa-san, care ne-a prezentat două frumuşele mititele. Am negociat şi, hai la treabă. La hotel, în timp ce mă spălam pe picioare în chiuvetă, o văd în oglindă, ca-n retrovizoare, pe ciciungheza mea cum se uşcheşte pe uşă. Trag un zbieret diperat: „Bă, vezi că a mea fugit cu banii!” şi o iau desculţ pe hol. Unde dau peste colegu', cu un pantof în mână, alergând după cocomârla sa. Nici azi nu ştiu cum a reuşit gagiu' să se întoarcă, intact, cu banii înapoi. Mofluji, am plecat iar la vânătoare, dar am nimerit la nişte bordeluri cu nişte scoruri de ne-am lăsat păgubaşi. Am rămas cu „One night in Bangkok”, ca doi fraieri.

Beijing Chicken nu „Pui Shanghai”

Am zburat apoi la Beijing, unde am aflat că urma să plecăm cu trenul la Lianyungang, în nordul Chinei, pe lângă Manciuria, unde se afla nava. Dar abia peste două zile. Am plecat toţi opt în oraş. Ghida noastră, al cărui lexic în engleză număra cam 30 de cuvinte, ne-a lăsat în „downtown”. Io cu încă unul, am luat-o la hoinăreală printr-o piaţă uriaşă. Ăilalţi au plecat la cumpărături. După un ceas-două ne dumirim, în sfârşit. Eram în piaţa Tienanmen! În mijlocul ei, o clădire şi o coadă mare la intrare. Ce să fie? Era mausoleul lui Mao! Şi era într-una din rarele zile când se putea vizita! Uite-aşa i-am am văzut şi noi mumia... Când am ieşit, o luăm spre nord şi dăm peste un zid roşu, cât toate zilele. Lângă o poartă cât Arcul de Triumf, un afiş: „Forbidden City”. Şi, din noroc chior, am vizitat şi Oraşul Interzis. Când ne-am întors la hotel, n-aveam cuvinte... Am comandat, la masă, pui Shanghai, că atât ştiam noi despre bucătăria chinezească. Chelneriţa s-a uitat la noi ca la marţieni: „Here, we have Beijing chicken, not Shanghai chicken!”. Ne-am spart de râs...

O zi cu trenul prin China

Apoi, a urmat un drum de 23 de ore şi 15 minute, cu trenul, la clasa a III-a, într-un bou-vagon cu 99 de paturi suprapuse câte trei. Când, la fix zece seara, s-au descălţat cuminţi, ca la comandă, toţi cei 91 de chinezi şi au început să se frece între degetele de la picioare cu ciorapii, am amorţit instantaneu. Unde mai pui că încălzirea se făcea cu o caldarină pe cărbuni, de mirosea ca-ntr-o şatră. Noroc că le terminasem berea Tsing Tao din vagonul-restaurant. Ne-am refugiat, între vagoane, pe tampoane, că nu se fuma în vagonu'-dormitor şi am amorsat nişte sticle de coniac chinezesc „Grand Dragon”, o chestie care-ţi topea măselele şi lichefia esofagu'. Belea. Unde mai pui că era cu noi şi Emil, un motorist uriaş, care mânca un lighean de chiftele ca pe seminţe şi care, când înjuram noi mai abitir compania de navigaţie Romline, ce ne trimisese ca pe nişte vite prin China, ne încuraja: „Lasă, bă, băieţi, că nu e greu!”. De unde şi porecla: „Nea Emil nu e greu”.

„Piraţii” din Marea Galbenă

De la Lianyungang, unde am mai stat două nopţi şi am dat piept cu mâncarea chinezească - 25 de feluri la o masă de opt inşi - care a costat 80 de dolari, cu tot cu berea Tsing Tao, am plecat cu o navă militară de desant – cu trapă în faţă, cam ca alea pe care le vezi în filmele cu debarcarea aliaţilor în Normandia, către vaporul nostru care stătea în radă de vreo trei luni, că avea nu-ş ce afifică stricată la motorul principal. Când am ajuns, şi ne-am uitat în sus la feţele băieţilor de pe Lereşti, m-a luat pe şiră. Parcă eram în „Piraţii din Caraibe”, aşa mecle aveau. Erau plecaţi de nouă luni, neplătiţi de şase şi puseseră ultima oară picioru' pe pâmânt, ultima oară, la Singapore, cu patru luni în urmă.

Găina, găinaţul şi pedeapsa cu petarde

Un echipaj profund traumatizat. Comandantul, o namilă arogantă de doi metri, era de 14 luni la bord. Făcuse două revelioane pe Lereşti. Secundul Jimmy Vasilescu, era şi a rămas un alcoolic în ultimul hal. Îl lăsaseră fo patru neveste, până atunci. Acu' a ajuns boschetar pe la Poarta 1 a portului Constanţa, unde cerşeşte bani de votcă şi ţigări. Timonierul lui, unu' poreclit Tijă - că avea nişte sârme pe coloană de la un accident - avea ordin de la Master să-l trosnească pe Jimmy de câte ori îl vedea beat. Da' ăla îl cardea cum îl prindea singur. La maşină, Ofiţerul II era un grăsan de 150 de kile, poreclit „Jack trei chintale”, iar treiarul, Găbiţă, fost coleg de şcoală de marină, trăia într-o simbioză perfectă cu o găină pe care o achiziţionase dintr-o crâşmă de ţară chinezească. N-am văzut în viaţa mea găină mai cuminte. O ţinea pe umăr ca pe un papagal.

Mergea cu pasărea la masă, şi în cart, unde îi explica tainele funcţionării DG-urilor (Diesel-Generatorelor) şi dormea cu ea în pat. El cu capu' pe pernă şi ea, docilă, lângă el, cu ciocu sub pernă. Când se mai găinăţa pe el o pedepsea băgând-o într-un frigider dezafectatat, unde îi mai arunca câte o petardă chinezească, de ieşea de acolo biata pasăre jumulită ca pentru rotisor. La bucătărie erau doi moşi a căror dilemă existenţială era cum se află într-un cuplu cine a luat primul SIDA, el sau ea? O navă de nebuni, la propriu.

A venit „Moartea” pe cargoul Lereşti

O fază mişto a fost într-o duminică, la masa de seară. Obiceiul pe navele fostei noastre flote era ca, duminica, la prânz, să se mănânce ciorbă de burtă şi, la cină, grătar cu de toate, făcut la pupa navei. Well, secundul Jimmy era mort să facă el barbeque-ul.

Autorul şi secundul Jimmy Vasilescu, în timoneria cargoului Lereşti. Februarie 1997

Cum meşterea el acolo, la cefe de porc, aripioare de pui şi alte hălci de carne, din babord apare Jack Trei Chintale, care-şi confecţionase o cagulă dintr-un crac de trening vechi şi un fel de coasă dintr-un mop uzat. Şi se apucă ăla să strige: „Căpitane, căpitane! Unde eşti?”. Amintesc că, la vapor, secundului i se spune „căpitan”, jupânul fiind comandantul. Şi Jimmy, cu nasul în fumul de la grătar, răspunde: „Cine mă strigă? Cine mă cheamă?”. Şi Jack Trei Chintale îi transmite, subliminal: „Moartea sunt! Am venit să te iau, că nu te mai ia nimeni, după patru neveste!”.

Am fost un prost

După două-trei săptămâni de stat în radă am am plecat la Shanghai. Am ajuns, cu chiu cu vai, într-un şantier naval pe o insulă de pe fluviul Yangtze, unde ne-au urcat pe un doc plutitor. Am mai stat aici câteva săptămâni. Băieţii botezaseră o crâşmă nenorocită de lângă vapor „La ziarişti”. Nu mi-am dat seama de ce, deşi stăteam în ea de pe la prânz până seara... Bomba era cu pâmânt pe jos, cu nişte mese şi bănci de lemn negeluit şi nişte acvarii mititiele, puse pe jos, din care-ţi alegeai ce fel de peşte, şerpi, crabi sau broaşte vrei să mănânci. De acolo îşi cumpărase Găbiţă găina.

Autorul (stânga), la o bere Tsing Tao în cârciuma chinezească "La ziarişti"

La Shanghai ajungeam cu un Hovercraft baban, o navă pe pernă de aer. Mai fusesem io la Shanghai cu doi ani în urmă şi aproape că nu mai recunoşteam locurile. Construiau chinezii ceva de speriat. Acolo am aflat, de la Europa liberă, că Ion Cristoiu plecase de la EVZ. Mi-am cerut repatrierea ca fraierul, la sfârşitul lui februarie. Mai puteam să stau până pe 16 aprilie, când îmi expira contractul. Aş fi ajuns cu nava în ţară. Eram plătit cu 28 de dolari pe zi, bănuţi frumoşi, pe atunci, başca masă şi cazare. Asta pe lângă salariile care se adunau, cuminţi, în ţară. M-am întors să aflu că Nistorescu dădea afară oamenii lui Ion Cristoiu, ca să şi-i aducă pe ai lui. Am fost un prost.