După cum însuşi recunoaşte de la începutul postării cu titlul “Ce faci când nu ai bani?”, pe care a postat-o luni pe blogul său, Sorin Ovidiu Vîntu face orice ca să alunge monotonia cu care stă în aceeaşi celulă.
Apoi, Vîntu explică cititorilor cum îşi duce el viaţa cotidiană în puşcărie: “Din pricina acestei monotonii prefer ca în timpul zilei să dorm, programul meu începând cu orele după-amiezii și sfârșindu-se către dimineață. Seara încerc să rămân în actualitate zapând canalele de știri și încerc să trec de manipulările pe care acestea le practică, de valurile infinite de ură pe care majoritatea moderatorilor le propagă și să culeg acele informații care să mă ajute în orientarea necesară oricărei ființe raționale. În condițiile date, este un exercițiu intelectual extrem de util, care mă ajută nu doar la antrenamentul creierului ci și la menținerea neștirbită a simțului umorului: Când îl vezi pe Gâdea făcându-o pe Emilia Șercan sluga lui Vîntu pentru că a lucrat la Realitatea, având-o în platou pe excelenta jurnalistă Oana Stancu, salariată în aceeași perioadă la aceeași televiziune, și el însuși salariat la nu mai puțin hulitul D. Voiculescu, nu ai cum să nu te amuzi pe seama gogomanului”.
În continuare, Vîntu anunţă că va pune, chiar de dicolo de gratii, un nou proiect. Însă, înainte de a-l prezenta ne face cunoştinţă cu cariera lui de infractor: “De când eram prunc, minunata mea mamă mi-a insuflat cultul lucrului bine făcut, astfel încât, în toate lucrurile în care m-am implicat, am ajuns nr. 1: poker sau contrabandă cu argint industrial – înainte de revoluție, contrabandă cu cafea, țigări și alcool, comerț – în primii doi ani după revoluție.
Din anul 1993, am trecut pe partea licită a afacerilor, intrând într-o piață dezorganizată, controlată de câteva zeci de bișnițari mărunți, piața carnetelor cu certificate de proprietate. În mai puțin de un an, am preluat această piață, am organizat-o, mi-am subordonat toți bișnițarii și am devenit proprietarul a 3-4% din economia românească. În 1994 am început proiectul celui mai important grup financiar-bancar al României, proiectul Gelsor. Atât de reușit a fost acest proiect încât, în 2003, am fost invitat la Moscova, unde mi s-a propus ca, pe modelul Gelsor, să construiesc un Meryl Linch rusesc, punându-mi-se la dispoziție resurse umane, bani și o cotă generoasă din pachetul de acțiuni al societății ce ar fi urmat să ia naștere. Am refuzat”.