Pe data de 27 august, s-au sărbătorit la Chişinău, aşa cum se face din 1991 încoace, ziua independenţei republicii moldova.
În urmă cu 31 de ani, în aceeaşi zi, la numai câteva ore de la declaraţia de independenţă a parlamentului de la Chişinău, la Bucureşti se petrecea unul dintre cele mai mari acte de trădare naţională din istoria modernă a României. Parlamentul nostru recunoştea această independenţă.
Parlamentarii de atunci au încercat să-şi ascundă această înaltă trădare sub un text sforăitor, menit să ne prostească, din care nu lipsea cuvântul „român”. Iată-l: „Proclamarea unui stat românesc independent pe teritoriile anexate cu forța în urma înțelegerilor secrete stabilite prin Pactul Molotov-Ribbentrop, reprezintă un pas decisiv spre înlăturarea pe cale pașnică a consecințelor nefaste ale acestuia, îndreptate împotriva drepturilor și intereselor poporului român.”
Recunoaşterea acestei independenţe, motivată cu acest text ipocrit, însemna de fapt abandonarea unui teritoriu dintotdeauna românesc, de bună voie, de către România. De fapt nu de România, ci de trădătorii care o conduceau atunci.
„Înlăturarea pe cale paşnică a consecinţelor nefaste ale Pactului Molotov-Ribbentrop” s-a văzut cât a fost de eficientă pe 14 aprilie 1994, când acelaşi parlament de la Chişinău, vota integrarea Basarabiei în Comunitatea Statelor Independente. Adică, reîntoarcerea la URSS-ul rebrenduit.
Guvernanţii de la Bucureşti, care trăseseră artificii recunoscând independenţa unui stat care din punct de vedere al României nu ar trebui să existe, se făceau acum că plâng în pumni, ca nu cumva să fie luaţi la întrebări de către noi, românii de rând, pentru trădarea pe care au făcut-o în 91:
„Votul Parlamentului de la Chișinău reconfirmă, în mod regretabil, Pactul criminal și anulează iresponsabil un drept al națiunii române de a trăi în integritatea spațiului ei istoric și spiritual[...] Prin poziția geografică, cultură, istorie și tradiții, locul natural al fraților noștri de peste Prut este, fără îndoială, împreună cu noi, în marea familie a națiunilor europene și nicidecum în cadrul unei structuri euro-asiatice.”
O prosteală pe faţă. Atunci, în urmă cu 31 de ani, când am fost primul stat care a recunoscut independenţa republicii moldova, generaţia mea a ratat o ocazie uriaşă de a rămâne glorios în istorie, aşa cum a rămas generaţia bunicilor noştri, luptătorii din Marele Război pentru Reîntregirea Neamului. Din păcate, şi pentru asta îmi este ruşine să-mi privesc fiul în ochi, vom rămâne drept generaţia unei mari trădări.
Sunt sigur că se vor ivi tot felul de docţi, care de care mai priceput în relaţii internaţionale, deţinători de informaţii secrete, care ne vor argumenta că nu era posibilă, atunci, unirea. Că am făcut bine că am recunoscut independenţa. Ca şi cum cineva îl pupă pe doctor şi îi mulţumeşte, pentru că i-a amputat un picior sănătos.
Îmi permit să-i contrazic pe toţi aceşti pricepuţi, din poziţia omului care a fost, ca reporter de front în Basarabia, în acei ani frământaţi. Când au fost primele tulburări în aşa numită republică găgăuzia, am fost la Comrat, împreună cu regretatul poet şi jurnalist de excepţie, Lucian Avramescu. Am şi fost arestaţi şi încarceraţi o vreme la Comrat, ca spioni români. Pe urmă am fost în mai multe rânduri, cu o echipă de jurnalişti români din care făcea parte şi Sorin Roşca Stănescu, în timpul conflictului din Transnistria. L-am cunoscut şi l-am înfruntat, împreună cu colegii mei, pe generalul Lebed, cel care spunea cu emfază că în două zile, dacă vrea, este la Bucureşti. Dar am participat şi la conferinţa lui de presă în care a dezvăluit că s-a săturat să păzească nişte corupţi, conducerea de atunci a Transnistriei, pe Igor Smirnov şi pe Tauşangi. Am ascultat şi dezvălurile despre personaje urmărite internaţional pentru tentativă de lovitură de stat în Lituania şi care fuseseră trimise de generalul sovietic Ruţkoi în Transnistria, să preia conducerea KGB-ului, mai activ ca niciodată atunci în zonă. L-am cunoscut pe Mircea Druc, premierul patriot, şi am participat în fiecare seară la adunările tinerilor din faţa clădirii Guvernului, care cereau să li se dea arme să-şi apere Basarabia. Am văzut cazacii aduşi de ruşi şi atrocităţile de care erau capabili. Dar am mai văzut cum cei mai importanţi oameni ai culturii din Basarabia, în frunte cu Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Ion Druţă, Leonida Lari se băteau efectiv în tranşee pentru Limba Română. I-am însoţit prin satele basarabene ajutându-i să care traistele cu cărţi în româneşte, pentru locuitorii de acolo şi am văzut pericolele la care se expuneau cu bună ştiinţă.
Aşa că am constatat cu ochii mei starea de spirit din localităţile Basarabiei. „Unirea” era cuvântul de ordine. Şi sunt convins că dincolo de explicaţiile docţilor, dacă am fi vrut cu toţii, am fi pus graniţa pe Nistru, aşa cum a fost dintotdeauna, iar marile cancelarii occidentale, dar şi Moscova, preocupată cu dezintegrarea URSS, nu ar fi avut nimic împotrivă.
E drept că am cunoscut şi cozile de topor ruseşti, care s-au opus din răsputeri ca Basarabia să revină acasă. De la noi, de la Bucureşti şi de la Chişinău.
Aşa că realitatea de la care trebuie să plecăm, nu este cea vremelnică, băgată nouă pe gât de propaganda pro-sovietică, pentru a ne prosti. Realitatea este una istorică. Şi anume că Basarabia este România. Nu sora mai mică. Nu un stat cu care avem relaţii speciale. Nu ţara cu care avem cele mai numeroase schimburi comerciale. Ci, pur şi simplu, Basarabia este România, parte integrantă din ţara noastră, vremelnic despărţită de o graniţă artificială, care sigur nu va rezista în faţa testului istoriei.
Acum, când de la Bucureşti se salută independenţa unei provincii istorice româneşti, îmi vin în minte versurile:
„Nu te-ntreb de bunul unchi
Dar te rog, cu-același glas,
Să-i întrebi de ce mi-au tras
GRANIȚA PESTE GENUNCHI.
Nu pot talpa să mi-o scot
De sub piatra de hotar,
Ţi-ncarci puşca în zadar,
Mă sfărâmi cu neam cu tot”
Şi îmi mai vine în minte o rostire a M.S. Regele Mihai I, pe care o port în minte, deşi sunt republican convins. Dar cuvintele sunt memorabile: „Nu văd România de astăzi ca pe o moștenire de la părinții noștri, ci ca pe o țară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noștri”
Cum le înapoiem acest împrumut? Ciuntit, faţă de cum l-am primit noi în 1918. De 1 Decembrie, defilăm mândri cu avioane cumpărate de la alţii, care tocmai voiau să le dea la gunoi. Dar uităm să le spunem copiilor şi nepoţilor noştri că ţara noastră nu este întreagă. Că generaţia noastră, pentru că aşa vom fi judecaţi de istorie, ca generaţie, nu ca o mână de parlamentari, am comis una dintre cele mai mari trădări naţionale.
Pe 27 august, de ziua naţională a republicii moldova, pe mine mă doare Basarabia.