Aron Huzu, fostul şef al arbitrajului românesc, vorbeşte cu drag despre Sibiu. Huzu recunoaşte că ungurii şi saşii au influenţat decisiv viaţa din zonă.
Aron Huzu s-a născut la Sohodol, în judeţul Braşov. Poliţist de meserie, tatăl său, sibian get beget, era detaşat acolo. După doar doi ani, familia s-a întors la Sibiu. Din acest motiv, Aron Huzu spune că e sută la sută sibian. "Şi sunt mândru de asta", întăreşte fostul şef al arbitrajului românesc. Evz.ro l-a găsit pe Aron Huzu într-un moment greu. Tocmai îşi pierduse mama. Cu toate acestea el a acceptat să vorbească despre Sibiu. Huzu şi-a amintit de ungurii şi saşii care i-au marcat copilăria şi ne-a mărturisit că i se rupe inima pentru că Sibiul nu are o echipă de fotbal în prima divizie.
"Tata ne ducea în fiecare duminică la biserică"
Evz.ro: Cum a fost copilăria dumneavoastră? Aron Huzu: Pot spune că a fost una fericită, în care am avut toate bogăţiile pe care ţi le poate oferi natura. Casa noastră, pe care tata a construit-o, a fost la un moment dat ultima din cartier. Dincolo de ea erau doar câmpuri. Ţin minte că, alături de ceilalţi colegi de joacă, plecam dimineaţa şi n-am fi revenit nici seara dacă părinţii nu veneau după noi să ne ducă acasă. Băteam mingea toată ziua, jucam hoţii şi vardiştii. Nu ne trebuia mâncare. Un trening nou avea viaţă două zile! Aveam chiar un deal al nostru. Acolo ne ascundeam de părinţii care ne căutau disperaţi. Ulterior, acolo s-au făcut fabrici, iar decorul a dispărut. Nici copiii mei n-au mai prins acele câmpuri de la marginea cartierului Lazaret. Tocmai din dragostea de natură am ales să ne facem o casă la Păltiniş, la 35 de kilometri de Sibiu.
Cât de mult s-au schimbat oamenii în timp? Oamenii s-au schimbat foarte mult. Înainte erau comunicativi, acum s-au făcut cu toţii nemţi, cum glumim noi. Adică sunt reci. Îmi amintesc că atunci când s-a născut fata mea, era primul copil, şpriţul l-a dat un vecin la fel de fericit ca noi, la el acasă. Acum nici măcar banalul "bună ziua" nu mai are căldura de altădată. Viaţa i-a îndepărtat pe oameni unuii de ceilalţi. Înainte oamenii erau mai credincioşi, acum parcă şi această credinţă dispare. Noi încercăm să ducem mai departe ceea ce am văzut la părinţi. Tata ne ducea în fiecare duminică la biserică, nu ne apucam de mâncat până nu eram toţi la masă şi nu spuneam rugăciunea.
"Sibiului îi lipseşte o echipă de fotbal"
Dacă aţi fi ghid pentru o zi în Sibiu, ce aţi recomanda turiştilor? Chiar o fac pe ghidul atunci când turiştii care ne vizitează pensiunea au nevoie de un sfat. Aş recomanda în primul rând oraşul vechi, care, din fericire, s-a păstrat foarte bine. Un mare merit îl are primarul nostru (n.r. - Klaus Johannis), un bun gospodar. El ne-a arătat tuturor că nu contează etnia atunci când vrei să faci o treabă bună. Aş mai recomanda centrul oraşului, care, după părerea mea, se poate compara cu cel al Vienei, muzeul Brukenthal. Apoi, în afara oraşului sunt de vizitat Muzeul Satului, Băile Ocna Sibiului, Băile de la Bazna, Păltinişul.
Ce îi lipseşte Sibiului? O echipă de fotbal de primă divizie. E păcat că Sibiul nu are o echipă, pentru că locuitorii chiar îşi doresc. O vină importantă o are primarul. Asta i-aş reproşa eu dânsului, faptul că nu prea agrează sportul. Ar fi putut să-i convingă pe oamenii de afaceri din zonă să susţină financiar o echipă de fotbal. Ce ar mai lipsi? Mai multă mediatizare a staţiunilor şi a localităţilor cu potenţial turistic din zonă.
Mergeţi la Sibiel
Are zona Sibiului vreun secret? Nu ştiu dacă e un secret, dar, cu siguranţă, nu sunt mulţi cei care ştiu despre muzeul de icoane pe sticlă de la Sibiel. Muzeul are o istorie foarte interesantă. Pe vremea comuniştilor era acolo un preot, care, mergând prin casele oamenilor cu botezul sau cu alte ocazii, a constatat că mulţi aveau pe pereţi icoane de sticlă. La o slujbă, i-a rugat să doneze câte o icoană. Şi le-a spus credincioşilor că, peste ani, oamenii vor veni aici să vadă aceste icoane, iar ei vor câştiga din turism. Şi chiar aşa e. Agroturismul s-a dezvoltat foarte mult aici, la Sibiel, iar muzeul e frumos. Sute de icoane pot fi admirate. De muzeu se ocupă nora unui fost mare arbitru de fotbal, originar din Sibiu. E vorba de Cornel Niţescu. E foarte bătrân, dar trăieşte. Nu ştiu câtă lume are cunoştinţă de faptul că la Păltiniş e cel mai bun ozon din Europa. Staţiunea e la o altitudine de 1.460 de metri şi e încă destul de sălbatică
Prin ce se remarcă atât negativ, cât şi pozitiv oraşul Sibiu? Negativ poate prin faptul că zonele mărginaşe sunt puţin neglijate. Dacă în centrul oraşului totul e în regulă, la margine mai e de lucru. Mă refer aici la canalizare, la drumuri. Pozitiv pentru Sibiu e faptul că oraşul s-a păstrat foarte bine. În oraş sunt foarte multe restaurante cu specific ardelenesc, mult apreciate de turişti. Nu trebuie să uităm că inclusiv în arta culinară am învăţat foarte multe de la maghiarii şi saşii cu care convieţuim sau am convieţuit.
"Au murit de dor"
Cât de mult au influenţat aceste două etnii Sibiul? Încercăm noi, românii, să fim ipocriţi, dar chiar am învăţat foarte mult de la ei. Influenţa lor e una de necontestat. Uitaţi-vă cât de frumos s-au dezvoltat şi alte oraşe care au fost în aceeaşi situaţie, precum Braşov, Sighişoara, Cluj. În copilărie mergeam la saşi acasă, iar copiii lor ne obligau să ne spălăm pe mâini înainte de masă. Pe vremuri saşii scoteau apa din puţuti cu pompa, electric, noi cu găleata.
Mai sunt saşi în Sibiu? Puţini. Au plecat după 1990. Unii şi-au vândut casele pe nimic. Alţii le-au păstrat. Să ştiţi însă că celor plecaţi nu le-a fost uşor. Tinerii s-au adaptat, dar bătrânii nu. Când s-au întors câţiva tineri, i-am întrebat despre părinţi. Mi-au spus că au murit la puţin timp după ce au părăsit România. Au murit de dor.