Aspectul Capitalei se datorează şi celor şase urbanişti ai primăriilor, care baletează între interesul politicului, conştiinţă şi presiunea privată.
Bucureştiul e un dezastru urbanistic. Aşa au spus, de curând, câţiva arhitecţi grupaţi într-o asociaţie, şi cam asta e „bârfa“ care circulă prin oraş în ultimii ani. Poţi să nu te pricepi la urbanism, dar tot îţi dai seama că investiţiile imobiliare făcute în ultimii ani faultează clar reguli de bun-simţ, cum ar fi o distanţă minimă între clădiri, nu respectă dreptul la proprietate al vecinilor sau lasă de dorit la capitolul estetică. Vina se împarte între aceia care propun proiectele şi cei care le aprobă, fiecare tabără fiind, de fapt, dusă la aceeaşi şcoală: Facultatea de Arhitectură şi Urbanism. Ajunşi pe baricade diferite, urbaniştii primăriilor acuză breasla arhitecţilor privaţi că lasă codul deontologic la o parte şi proiectează cum le dictează clientul, fără să ţină seama de interesul oraşului. Arhitecţii ştiu că autorităţile sunt reprezentate de oameni cu interese mai mici sau mai mari şi apasă de multe ori cu succes pe aceste pedale ca să-şi vadă proiectele aprobate. Bucureştiul se dezvoltă, dar multora nu le place cum. O scuză o găseşte arhitecta-şefă a sectorului 2, Adriana Bagdasar, care spune că oraşul se află încă „în perioada copilăriei în care-şi bagă degetele în priză“. Omologul ei de la sectorul 3, Ştefan Dumitraşcu, găseşte o metaforă similară: „Avem reglementări de catwalk, dar noi abia învăţăm să mergem de-a buşilea“. Are şanse oraşul ca la maturitate să ajungă un loc prietenos pentru locuitorii lui sau mai bine-l radem şi facem altul alături? Aceiaşi arhitecţi-şefi zic că lucrurile merg spre bine, dar e nevoie şi de implicarea opiniei publice. „Cu ce hârtii să mă acopăr?!“
Într-un interviu mai vechi, arhitectul-şef al Capitalei, Adrian Bold, a aruncat vina pentru dezvoltarea haotică a oraşului şi pe colegii de la sectoare, care nu ţin cont de Planul Urbanistic General (PUG) şi dau autorizaţii ce contravin unei gândiri unitare de dezvoltare urbanistică. Cei şase arhitecţi ai sectoarelor au venit şi au plecat odată cu primarii, uneori s-au schimbat chiar mai des de patru ani. Fiecare a avut mai mult grijă să respecte agenda primarului şi mai puţin interesul oraşului sau principiile învăţate la şcoală. Cel mai vechi dintre arhitecţii sectoarelor de azi, Ştefan Dumitraşcu, de zece ani la planşa sectorului 3, spune că „primul reflex al unui arhitect când se instalează la primărie este: cu ce hârtii să mă acopăr?! Deoarece arhitectul răspunde penal pentru ce hârtii semnează. Însă el se supune funcţionăreşte, orbeşte, regulamentului din PUG sau deciziilor deliberativului - deşi consilierii locali nu sunt de specialitate“.
Şi arhitecta Adriana Bagdasar crede că urbanismul este o meserie „liberală, nu libertină. Toată lumea are impresia că se pricepe şi la arhitectură, cum se pricepe la fotbal sau la politică“. Cât e şpaga? Ceilalţi arhitecţi de sector au fost greu de convins să-şi spună părerea. Ne-au refuzat categoric arhitecţii sectoarelor 1, 4, 5 şi 6, pe motiv că sunt prea ocupaţi ca să dea interviuri. La data publicării acestui articol, arhitecţii sectoarelor 1 şi 6 şi-au dat demisia din funcţii, în condiţiile în care sectoarele pe care le-au servit figurează pe primele două locuri într-un clasament neoficial al celor mai mari şpăgi ce se percep pentru diverse autorizaţii. Pe locul 3, conform aceluiaşi top, sectorul 2 dă un răspuns ambiguu: „Nu pot nici să confirm, nici să infirm. Nu este cazul meu!“, spune doamna Bagdasar. Omologul de la sectorul 3 foloseşte o metaforă, arătând teancurile de dosare ce-şi aşteaptă aprobarea pe canapeaua din biroul său: „Dacă aş fi primit câte o bomboană pentru fiecare dosar care mi-a trecut prin mână, acum aş fi avut fabrică de bomboane!“. ŞTEFAN DUMITRAŞCU
Zgârie nori în locul turlelor de biserici 
Ştefan Dumitraşcu are zece ani vechime în aceeaşi funcţie şi tot atâtea regrete cauzate de greşelile pe care le-a făcut. Recunoaşte că oraşul se dezvoltă şi azi organic, ca pe vremea lui Bucur Ciobanul, când fiecare-şi făcea casa după bunul plac, dar e tentat să pună asta pe seama disputelor pe tema oportunităţii clădirilor: „În cazul unor turnuri, coeficienţii de ocupare a terenului devin subsidiari. Nimeni n-ar fi construit Crysler Building din Manhattan dacă s-ar fi judecat aşa şi la americani. Acel turn are 86 de etaje şi lângă el e un P+1“.
Dumitraşcu crede că Bucureştiul are nevoie de clădiri cât mai înalte, pentru că nu are repere. De aceea a aprobat construirea unor turnuri într-un scuar din Bariera Vergului şi, dacă ar fi după el, acestea ar fi de trei ori mai înalte: „Ce repere avem în Bucureşti? Turnul de la CET Sud, care se vede din Piaţa Universităţii şi Intercontinentalul, care nu se vede întotdeauna. Acum 100 de ani, singurele repere erau turlele bisericilor. Azi ne trebuie altele“.
Arhitectul admite, totuşi, că prezenţa unor blocuri-turn în inelul central al oraşului e o greşeală: „S-au făcut clădiri de birouri în interiorul inelului Mihai Bravu. Asta aduce un trafic infernal în oraş, pentru că - altă aberaţie, numărul locurilor de parcare limitează înălţimea clădirii - toate clădirile din Bucureşti sunt ciuntite din cauza asta, şi în plus aduc maşini în centru“.
El recunoaşte rolul demiurgic al urbanistului în viaţa unui oraş şi le mai dă o speranţă celor care cred într-un cutremur major iminent: „Un doctor îşi repară greşeala în 3 zile - atât durează până e îngropat mortul. Un arhitect îşi repară greşeala în 5 ani - atât îi ia iederei să crească şi să acopere o casă, ca să nu se mai vadă că e urâtă. Unui urbanist îi trebuie, însă, un cutremur major ca să-şi repare greşeala“.
ADRIANA BAGDASAR
Arhitecţi mai conştiincioşi şi clienţi mai pretenţioşi 
Arhitecta Adriana Bagdasar are aproape patru ani vechime în funcţie şi spune că prioritatea mandatului ei au constituit-o măsurile luate pentru fluidizarea circulaţiei, autorizarea unor construcţii de pasaje şi penetraţii care să asigure o irigare bună a teritoriului, astfel încât investitorii privaţi să-şi dezvolte proiectele în sectorul 2.
Proiectele de suflet ale arhitectei - pasajele aflate în construcţie, la ieşirea din Pipera - sunt umbrite de frecuşurile zilnice la care spune că e supus un arhitect de sector. „Din nefericire, în urbanism lucrurile par foarte simple şi fiecare are impresia că poate să-ţi dea lecţii sau să te acuze că ai fost rău-intenţionat sau ai avut interese“, spune arhitecta.
Ea recunoaşte că oraşul traversează încă perioada grea a conflictului dintre dorinţa dezvoltatorului, de a-şi exploata la maximum fiecare centimetru de teren, şi nevoia oraşului de spaţiu public. „De foarte multe ori, autorizaţiile de construcţie nu seamănă exact cu ceea ce iese pe teren. Meşterul greşeşte, împins de beneficiar, şi mai scapă mistria în exterior, dar lumea a început să înţeleagă că degeaba se duce într-o zonă selectă cu verdeaţă, dacă acolo stă înghesuită. Rezolvarea stă şi la mâna clientului final. Care a început deja să spună că vrea loc de parcare, boxă etc. Constructorul va vedea că nu va mai avea cui să-i vândă. E un lanţ care trebuie să se închidă“, speră arhitecta.
Adriana Bagdasar spune că micile nemulţumiri ale cetăţenilor deranjaţi că lângă casa lor se construiesc clădiri înalte sunt nesemnificative la scară urbanistică: „Când eşti într-un oraş, în buricul târgului, nu poţi să ai pretenţia că totul îngheaţă la 1900. Asta se întâmplă în Bucureşti: case de chirpici în inelul central, unde proprietarii se revoltă că lângă ei se construiesc clădiri mai mari. Păi asta înseamnă că Bucureştiul se dezvoltă“.
Recomandările noastre
