Scriam ieri pe Facebook, această condică de sugestii și reclamații în societate: “Văd tot felul de comentarii care ne atrag atenția că Klaus Iohannis negociază dur (pentru sine) o poziție la Uniunea Europeană. Folosind candidatura la NATO ca element de forță. Argumentul celor care îl critică este acela că Iohannis folosește România pentru interesul personal.
Eu aici am un alt punct de vedere: Bravo, Klaus Iohannis! Faptul că avem un președinte care, pe final de mandat, negociază o poziție la nivel european mi se pare demn de laudă. La nivel mediu, în niciun caz nu cred că este un gest pe care să-l întâmpinăm cu huiduieli. Klaus Iohannis negociază din postura de președinte al României, din poziția celui care știe ce-a făcut România pentru Statele Unite ale Americii și UE, o poziție de demnitate publică.
Ce este rău în asta? Ar fi fost mai bine dacă nu ar fi negociat nimic și toate eforturile României ar fi fost trecute (încă o dată) în categoria “Băieți buni, dar preferă poziția capului plecat”? Arde-i cu tupeu, Klaus!”
Postarea mea a stârnit reacții adverse, așa cum mă așteptam. Una din ele, a Ralucăi Boboc, colegă jurnalistă, mi se pare că are calitatea de a sintetiza civilizat principalele obiecții: “Să negocieze, dar ce îl califică pe Iohannis să fie în funcția aceea? Doar faptul că s-a plimbat în toată lumea cu avioane de lux? Nu o fi niciun alt român mai breaz care să ocupe poziția aceea înaltă la nivel european? Sau e rezervată la fel ca postul de profesor la Sibiu?”
Simt nevoia să nuanțez ceea ce am scris pe Facebook. Klaus Iohannis este mult mai apreciat în afara României decât în interior. Până acum a fost temut, dar în finalul celui de-al doilea mandat experimentează celebrul curaj al politicienilor români. Nu e nimic special, așa s-a întâmplat cu Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Traian Băsescu. Magia “bastonului de președinte” dispare ușor-ușor și lasă loc exprimării frustrărilor interne.
Premiul primit la Washington, de la Atlantic Council, este o dovadă că afirmația de mai sus este reală.
Pe 8 mai, Klaus Iohannis a primit un premiu pentru „cariera sa remarcabilă, conducerea exemplară a României și pentru rolul său în leadershipul transatlantic și european”. Premiul a fost oferit de Stephen J. Hadley, președintele Comitetului consultativ internațional al Atlantic Council și fost consilier pentru securitate națională a SUA. Alături de Klaus Iohannis s-au aflat Gina M. Raimondo, secretarul de Comerț al SUA și Generalul Christopher G. Cavoli, comandantul suprem al forțelor aliate în Europa (SACEUR) și șeful Comandamentului European al SUA.
O recunoaștere deloc formală și în nici un caz accesibilă unui politician gherțoi înconjurat de samsari care știu să obțină diplome și strângeri de mână pe bani mulți.
Revenind la fondul editorialului, vă întreb de ce nu ar fi bine ca Klaus Iohannis să negocieze o poziție la UE sau NATO? Chiar nu putem înțelege că nu este o poziție personală, ci va fi recompensată România pentru eforturile depuse în ultimii ani. Că așa cum s-a recunoscut importanța Poloniei, reprezentată la cel mai înalt nivel european de Donald Tusk, așa merită și România. De ce ne deranjează că vom cere ca România să nu mai fie tratată ca un aliat util, dar comod, ci ca unul care are dreptul la recunoaștere publică.
Mie îmi place că avem un președinte cu tupeu politic. Cred că având o atitudine fermă, putem schimba percepția României. Dar mai ales așa se poate schimba părerea românilor despre ei înșiși.
Arde-i Klaus!