Și iată, la 17 ani după intrarea oficială în Uniunea Europeană, am intrat cu jumătate de picior în Schengen. Oare chiar vom beneficia în sfârșit de drepturile prevăzute în Tratatul de Aderare? Care sunt perspectivele – pentru noi și pentru Uniunea Europeană?
Vina lui Dragnea.
În realitate, aranjamentul ”semi-Schengen” la care am fost făcuți părtași e destul de îndoielnic: scurtează cu un minut drumul spre avion, dar beneficiile economice se vor lăsa așteptate. Chiar în clipa când scriu aceste rânduri, timpul de așteptare e, pe intrarea dinspre Bulgaria, de 6 ore la Negru Vodă și 5 ore la Calafat, unde podul peste Dunăre pare să fi fost construit cam degeaba: atât timp cât există frontiere interne, nu scurtează nimic.
De fapt, bunicul meu avea o mai mare libertate de mișcare, în Austro-Ungaria: se urca în tren la Bistrița și cobora a doua zi la Veneția, la 1300 km distanță, fără să-l întrebe cineva de pașaport. Și se chema că românii, în Imperiul Dualist, erau cetățeni de mâna a doua. Azi, dacă vreau să iau trenul până în vecini, la Ruse, constat că drumul durează aproape trei ore și implică un control vamal și de documente. Traseul pe șosea e de 75 km, dar pe calea ferată e de 131 km, fiindcă ruta e ocolitoare. De 20 de ani podul de la Grădiștea e închis circulației: nu au fost bani de reparații. Ruta e parcursă cu o medie de viteză ca la 1880, de 47 kmh – fiindcă locomotivele sunt cumpărate la mâna a doua, din Serbia.
A cui este vina? Evident, e vina lui Dragnea, care a băgat pilă să angajeze două femei de serviciu. Drept care Reprezentanța UE la București a alcătuit, în următorii 14 ani, Rapoarte MCV neprevăzute în Tratatul de Aderare, din care reieșea că România e epicentrul corupției din tot Universul cunoscut. Deci nu este recomandabil să li se dea românilor fonduri europene pe mână, că le prăduiesc pe ample combinații de crimă organizată intercontinentală, cum ar fi angajarea de femei de serviciu prin Teleorman.
Ce este însă MCV? Un instrument de discriminare și marginalizare a României și Bulgariei, invocat în repetate rânduri pentru a ne refuza drepturile prevăzute în Tratate. Dacă în Austro-Ungaria românii erau cetățeni de mâna a doua, în Uniunea Europeană pe ce treaptă ne situăm? Că văd că teroriștii islamiști nu au nicio problemă să se urce în trenul de mare viteză de la Amsterdam la Paris, cu Kalașnikovul în mână. Imigranții ilegali sunt, în Uniunea Europeană, pe o treaptă mai sus decât românii, în ce privește libera circulație.
Un lapsus cât o generație.
Aflat la Iași, fostul președinte al Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, se declara ”revoltat” că românii nu beneficiază nici azi de drepturile consfințite prin Tratate. Înțelegem că dânsul are un lapsus și a uitat că tocmai Comisia pe care a prezidat-o ne-a ținut cinci ani cu șapca-n mână la ușa Schengen, cu MCV de gât, fără a mișca un deget.
Ca regulă generală, bruxellocrația are un lapsus când e vorba de Europa de Sud-Est. În 2003, la Salonic, a avut loc o reuniune UE la nivel înalt. Europei de Est i s-a promis, cu generozitate, marea cu sarea: autostrăzi, poduri, porturi și magistrale feroviare. Vorbe goale. Acum se îngrașă porcul în ajun de alegeri europene: la noi nu trece o săptămână să nu ia foc câte o locomotivă second-hand, dar există unele speranțe că, cu o întârziere de numai două decenii, va fi din nou funcțional traseul din 1869 București – Ruse.
În pofida extinderii Uniunii Europene, mentalitatea bruxellocrației a rămas centrată pe Europa de Vest, pe lumea catolică. Tot ce e dincolo de Tisa e de neînțeles pentru dânșii, care doar de două-trei ori într-un secol își amintesc că și românii sunt mulți și pro-europeni. Numai atunci când se prefigurează o masivă victorie euro-sceptică în Parlamentul European. Între timp însă, istoria se mișcă, cu sau fără voie de la Bruxelles.
Vremurile Dragonului.
În cei 20 de ani care au urmat reuniunii la nivel înalt de la Salonic, Uniunea Europeană a dovedit cu prisosință că nu are nici voința, nici puterea financiară și nici nivelul tehnologic ca să își dezvolte propriul teritoriu, în ce privește infrastructura portuară, rutieră și feroviară. În aceste două decenii de declin, singurele investiții majore în Europa de Est au fost făcute de China: portul Pireu și magistrala feroviară Atena – Budapesta.
Dar ce caută China prin Balcani? În fiecare an, în primăvară, imediat după Anul Nou chinez, la Beijing se desfășoară Congresul Național Popular, care analizează evoluțiile Chinei pe anul care a trecut și aprobă Raportul Guvernului, trasând linia politică și indicatorii socio-economici pentru anul care vine. Să aruncăm o privire asupra principalilor indicatori cuprinși în acest Raport. Între 2010 și 2019, rata de creștere anuală a Produsului Intern Brut al Chinei a fost în jur de 7,7%. Dar a survenit criza Covid, apoi criza imobiliară, iar în momentul de față rata de creștere s-a înjumătățit.
Pentru a depăși această situație, China și-a sporit puternic exporturile, ajungând în 2022 – 2023 la un surplus al balanței externe de plăți de 1.700 miliarde $. Sau, dacă preferați, 1,7 triliarde $. O asemenea sumă e chiar greu de numit în limba română, așa că o să mă exprim altfel. Deși realizează ”numai” 18% din PIB-ul mondial, China are o economie axată pe industrie: realizează 31% din producția industrială mondială. Consumul său intern e de numai 14%; restul de 17% exportă.
Raportul precizează că, și pe viitor, exporturile vor fi axate pe produse industriale: „Guvernul va sprijini activ industriile emergente și cele orientate spre viitor” cu scopul de a „consolida și a extinde pozițiile de frunte ale Chinei” în cât mai multe domenii.
Prima problemă: resursele.
O economie axată pe exporturi industriale, precum cea chineză, se confruntă cu patru mari probleme: forța de muncă calificată, tehnologiile competitive, materiile prime accesibile și piețele de export solvabile. În ce privește forța de muncă calificată, încă nu sunt probleme, deși și populația chineză îmbătrânește. Tehnologiile sunt în continuare competitive în cele mai multe domenii, deși Occidentul se străduiește, cu succes modest, să mai limiteze din transferurile tehnologice. Iar în ce privește materiile prime, China are o abordare originală, care merită privită mai atent.
Mulți economiști occidentali, îngrijorați de concurența exporturilor chineze pe piața mondială, susțin că surplusul comercial realizat de China e de natură să creeze mari probleme, dacă nu este investit în creșterea nivelului de trai. Adică, China ar face bine să-și cumpere singură produsele și să nu ne mai facă concurență pe terțe piețe!
Beijingul a optat însă pentru un alt model de expansiune: investește peste hotare, în infrastructură. Investește în infrastructura din Africa, unde fostele puteri coloniale nu mai au putere să investească. Investește în infrastructura din Europa de Est, ”îndelung ignorată de Bruxelles”, cum recunoștea mai deunăzi Sabina Fati, de la microfonul Deutsche Welle. Investește în infrastructura din Asia Centrală, unde Rusia nu mai are putere să investească.
Să luăm exemplul Tadjikistanului, țară aflată chiar la granițele Chinei. În 2014 Banca de Export-Import a R.P. Chineze a acordat tadjicilor un credit, pentru construirea unei căi ferate care leagă Capitala de sudul țării. În 2016, un alt credit chinez a finanțat construirea unei șosele, din Capitală și până în orașul natal al președintelui tadjik, Emomali Rahmon. De prisos să spunem că aceste infrastructuri au fost construite de companii chineze, ca și alte două șosele care, evident, duc de la Capitala tadjică la granița Chinei. Iar reabilitarea șoselelor și căilor ferate construite de URSS în secolul trecut se face de companii chineze de Stat. În prezent, investițiile chineze reprezintă cam jumătate din totalul investițiilor directe în Tadjikistan, iar la asta se adaugă împrumuturile acordate de băncile chineze.
În mod similar, în 2022 China deținea controlul asupra împrumuturilor externe a 68 de state din lumea întreagă. Din nou, economiștii occidentali apreciau că Beijingul e pândit de o criză a debitelor externe: aceste State, multe dintre ele foarte sărace, nu reușeau să plătească ratele la împrumuturi. Dar Beijingul prevăzuse acest aspect și, de fapt, nu este interesat de bani, ci de accesul la resurse. Să luăm din nou exemplul tadjic. În schimbul creditelor acordate, Beijingul a preluat resursele miniere ale țării: 85% din extracția de aur din Tadjikistan este controlată de două companii chineze. Restul de 15% va intra în exploatare chineză în schimbul construirii unei centrale termoelectrice și a reabilitării barajului de la Nurek. Iar companii chineze controlează 85% din piața cimentului din Tadjikistan, iar în curând va controla și producția de aluminiu.
A doua problemă: piețele de desfacere.
Și astfel, calcarul din carierele concesionate de companii chineze este transformat, cu electricitatea furnizată de termocentrale și hidrocentrale chineze, în ciment ieftin, tadjic. Ce să faci cu el? Că dacă încerci să-l plasezi pe piața mondială, te trezești acuzat de dumping. Păi, îl vinzi altor companii chineze care, cu ciment tadjic, modernizează Portul Pireu și construiesc magistrala feroviară Atena – Budapesta. Astfel, printr-o afacere circulară, creditele chineze contractate de Statele sărace din Africa și Asia sunt, de fapt, achitate de state comparativ mult mai bogate și solvabile, din Europa Centrală și de Est.
Occidentul nu-și poate mobiliza resursele ca să ajute dezvoltarea fostelor sale colonii din Africa și Asia. Nu mai are resurse nici măcar pentru un efort constant de dezvoltare a Estului european: deîndată ce trec alegerile europene, bruxellocrația, din nou, va ”ignora îndelung” România, Bulgaria, Balcanii. Zăvorul este pregătit la nivelul Curții de Conturi Europene, ECA. Dacă se află că domnul Ciolacu, sau poate Ciucă, a dat telefon să aranjeze o partidă de pescuit, iar vine MCV-ul peste noi. Că doar asta cere recentul Raport al ECA: România nu e Stat de drept și ca atare nu garantează „protecția deplină a intereselor financiare ale UE. Există fisuri în sistem: Statul de Drept este o valoare fundamentală a UE, care merită cu siguranță să fie protejată în mod mai fiabil”, prin blocarea fondurilor alocate României pentru un deceniu – două și ”ignorarea totală” a românilor, puși în rând cu calul troian al Moscovei, domnul Orban. ECA invocă, indirect, situația a două femei de serviciu angajate acum un deceniu prin Teorman, dar nu auditează cheltuieli de peste 1.000 miliarde de Euro, făcute de Comisia Europeană și statele membre mai cu moț...
Iar atunci vor veni investitorii chinezi, să ne ofere finalizarea autostrăzilor lăsate de haram, ba chiar și o magistrală feroviară Constanța – Budapesta. Cu ciment tadjic! Iar la Bruxelles nici nu le pasă că Occidentul, prin discriminare, condamnă Estul Europei să se înscrie treptat pe orbita Chinei, urmând exemplul Ungariei lui Viktor Orban. Ca urmare, acea ”reechilibrare economică” a relației dintre UE și China, pe care o evoca acum trei zile la Beijing ministrul francez de Externe Stéphane Séjourné, e de domeniul utopiei.
Parabola bateriilor.
Premierul Marcel Ciolacu a declarat marți, la sediul PSD, că nu se pune problema opririi de către Comisia Europeană a fondurilor PNRR destinate României. E o poziție optimistă, dar s-ar putea oare într-adevăr opune România presiunilor care vizează o nouă marginalizare a sa în Europa? Cu așa clasă politică, nu ne putem opune. Fiindcă mare parte dintre europarlamentarii noștri actuali nu ne reprezintă, mai mult, acționează prejudiciind interesele românilor. Să ne reamintim: la 13 noiembrie 2018, europarlamentarii români au votat in corpore Rezoluția 2018/2844, care declara că România ”nu e Stat de Drept” – exact acea Rezoluție, niciodată retrasă, pe care azi o invocă Annemie Turtelboom, coordonatoarea Raportului ECA, atunci când cere blocarea fondurilor europene pentru România: ”nu e Stat de Drept”. Dacă-i alegem pentru al treilea mandat tot pe ăștia, ne putem aștepta să voteze cu entuziasm și Raportul ECA, blocând din nou finanțarea României. De fapt puțin le pasă, că ei au alte surse pentru colecția de Rolexuri de aur...
Dar să aruncăm o privire și asupra doamnei Turtelboom, cea care cere blocarea finanțării României. Dânsa a fost coordonatoarea Raportului ECA privind relațiile UE cu China – care a contribuit la încheierea ”în principiu” a Acordului-Cadru privind Investițiile, între China și UE. Dânsa știe deci bine ce ușă extra-europeană deschide, închizând Estului European accesul la finanțări UE. Știe bine! Concluzia este cea anunțată acum trei zile de ministrul de Externe al Chinei, domnul Wang Yi: „Nu este posibil să te decuplezi de China”.
Și uite așa începem să înțelegem cine sunt cei care ne acuză că suntem ”popor corupt”: exact aceiași nealeși care au decis în mod opac, fără să ne consulte, că va trebui să renunțăm la mașinile cu combustibil fosil și să ne cumpărăm mașini electrice, pe baterii. Asta, în condițiile în care Raportul prezentat de Guvernul Chinei în fața Congresului Național Popular precizează că industria vehiculelor electrice și bateriilor pentru acestea reprezintă ”noile forțe de producție care vor întări creșterea de ansamblu a productivității economiei chineze”, fiindcă 80% din piața bateriilor de tracțiune este controlată de China. Și, așa cum subliniază Raportul Guvernului SUA din iunie 2021, alcătuit în baza Ordinului Executiv 14017, o mare parte a exploatărilor de litiu, cobalt, grafit și nichel, materii prime necesare producției de baterii de tracțiune, se află deja sub control chinez, prin concesiuni miniere obținute în lumea întreagă.
Să ne așteptăm deci ca, în urma unor aranjamente de lobby, după interzicerea mașinilor clasice, bruxellocrația să ne interzică și furculițele, obligându-ne să folosim bețigașe din bambus african, produs de companii chineze? Tot ce se poate...
Editorialul poate fi văzut AICI