Copil fiind, nascut si crescut in Trivale, la doi pasi de stadion, nu aveam cum sa nu fiu "infectat" de microbul Dobrin.
Mai apoi, am decis sa parasesc tara pentru a trai un pic mai bine, si am ales Montreal-ul Nadiei Comaneci. De aici, am infiintat si intretinut de mai bine de 5 ani, un site, www.fcarges.net, dedicat echipei FC Arges, unica mea dragoste, in care, bineinteles ca Dobrin are un loc aparte. Va trimis mai jos un articol primit de la un prieten din California, pe nume Bogdan Suceava, care mie mi s-a parut unul dintre cele mai frumoase articole scrise despre Dobrin. Cu stima, Radu (Montreal) APOTEOZA SFEREI Imi aduc aminte de primul meci de fotbal la care tata m-a dus la stadion. A facut-o cu deferenta cu care se comunica un mare si esential secret. Era probabil in sezonul 1974-1975 si FC Arges, marea mea dragoste, primea vizita echipei FC Constanta. Imi aduc aminte foarte bine culorile tricourilor: violet versus galben; imi aduc aminte si scorul: FC Arges a cistigat cu 3-0, la pauza 1-0. Din cind in cind tot stadionul exulta: "Do-brin! Do-brin!". Aveam sa traiesc, in anii ce au urmat, momente extraordinare de fericire pe stadionul din Trivale, fie de-ar fi sa amintesc numai de glorioasa ingenunchere a Valenciei cu 2-1 (cu Mario Kempes in teren) sau a echipei AEK Atena, cu un 3-0 care spune totul. In viata privata, Nicolae Dobrin stia sa-si poarte celebritatea cu gratie si cu un respect fata de aproapele sau singular in lumea sportiva, unicul lucru pe care generatiile mai recente de fotbalisti nu l-au invatat de la el.
Nu se exprima prin mascari, suduieli sau injuraturi, ci prin torsiuni, ironii atriale si ventriculare dansate in jurul sferei, prin actiuni aparent ilogice asupra mingii care contineau in ele o doza intrinseca de umor si inteligenta. Nu doar din cauza acestui fel de limbaj, triumf al jocului asupra materiei, Nicolae Dobrin ramine cel mai mare jucator român de fotbal din toate timpurile. Imaginati-va portarul iesind in intimpinarea atacantului si pregatindu-se sa pareze sutul. Deodata, forta antigravitationala smulge mingea de la sol pe traiectoria unei bolte impracticabile hominizilor pentru a-i gasi odihna vesnica in plasa. Portarul nu putea face nimic. Nu avea nici o vina. Fusese spectator la o faza la care riul, ramul, vrusesera sa fie gol glorios. Dupa o astfel de isprava, Rica Raducanu (care apara pentru Rapid), l-a fugarit pe Dobrin pina la jumatatea terenului: cum poti sa faci una ca asta ? Nu poti sa dai si tu goluri normale?
Orice, dar asta nu. Numai normal n-a fost golul din minutul 90 in meciul de gratie din 1979 cind FC Arges a invins pe Stefan cel Mare echipa plenipotentiala Dinamo cu scorul de 4-3 si a adus titlul national in Trivale. Un sut la semiinaltime de la peste 20 de metri, pentru luarea aminte ca numai sferele puterii nu ar trebui sa fie suficiente ca sa devii campion.
Mai trebuie si altceva: gratie, inteligenta jocului, o eleganta a paselor in adincime care se desenau pe plansetele gazonului de la Pitesti, si care au dat mirabil rod in generatia de fotbalisti care au purtat România catre un anume ceas de glorie abia in anii '90. Pentru ca generatia lui Gheorghe Hagi a fost precedata de o alta absolut superba. Probabil e adevarat in general ca fiecare mare implinire se zideste pe un fundament de munca si seriozitate imprimat de generatia precedenta. In decursul anilor, i-am auzit exprimindu-se elogios la adresa lui Nicolae Dobrin atit pe Gheorghe Hagi cit si pe Ilie Dumitrescu sau Florin Radu Raducioiu sau alti jucatori profesionisti care s-au bucurat de o mult mai mare libertate profesionala in anii de dupa 1989.
Si ei l-au visat in copilaria lor, seara, la culcare, pe Nicolae Dobrin. Se facea ca danseaza pe o mare violet, in jurul unei sfere albe, ca nu avea trup vizibil ci numai o gheata neagra cu crampoane aurii si niste jambiere lasate.
Terenul valurea sub impulsuri variationale controlate telepatic, iar fundasii adversi cadeau secerati, caci totul le lucra impotriva. Lovituri cu calciiul, pase prin deviere, sarituri peste minge, stopuri impecabile, nimic omenesc nu-i era strain. Se facea ca ascunde mingea, ca o strecoara printre picioarele adversarului, printre ochii lui, printre sperantele lui, ca o absoarbe pe nas si-o scoate pe urechi, ca o teleporteaza catre neantul plasei cind si de unde doreste. A fost odata ca niciodata FC Arges, o echipa de tigri (nu pisoii de azi, pe care Celta Vigo i-a lapidat cu foarte mult la zero), in care portarul era total (Ariciu, Cristian sau Speriatu), fundasii se intelegeau din priviri iar virfurile de atac care definitivau chirurgical loviturile de gratie fabricate de Nicolae Dobrin se numeau: Mircea Turcan, Doru Nicolae sau Radu II.
De pe stadion, in zilele de mare claritate ale atmosferei se vad intr-o parte dealurile pina la Stefanesti, iar catre munte se vede pina catre Nehoiu. Sa nu pierdem din vedere imaginea de ansamblu. Totul este o sfera.