Profetul. În timpul vieții sale, Vladimir Jirinovski a fost considerat un personaj pitoresc, un fel de bufon al Parlamentului rusesc, Duma. Dar în ultima vreme, comentatorii occidentali l-au reevaluat, unii apreciind chiar că ar fi ”nașul fascismului rus”. O fi fost, n-o fi fost, e limpede însă că ideile liderilor de azi ai Rusiei datorează mult geniului său întunecat.

A fost un om înaintea vremii sale: încă din 1998, Jirinovski a declarat în fața Dumei că ”statul ucrainean nu există” și ”Ucraina nu este o țară”. Peste ani, în iulie 2021, președintele Vladimir Putin i-a reluat ideile în textul său programatic, ”Despre unitatea istorică a rușilor și ucrainenilor”, care a prevestit invadarea și pustiirea țării vecine.

A fost un profet. În decembrie 2021, Jirinovski afirma într-un interviu că „Lenin a creat Ucraina, iar statalitatea Ucrainei e un mit”. Iar în februarie 2022, președintele Putin s-a adresat națiunii, afirmând că „Lenin a dat Ucrainei moderne un fals sentiment de apartenență națională, prin faptul că i-a acordat ceva autonomie; Rusia nu va tolera o Ucraină independentă, fiindcă pretenția sa la independență se întemeiază pe un fals.”

A fost un vizionar. În martie 2014, Jirinovski a elaborat o propunere de dezmembrare a Ucrainei, teritoriul acesteia urmând a fi împărțit între Rusia, Polonia, Ungaria și România. Ideile sale au fost reluate în martie 2022 de ministrul de externe al Rusiei, Serghei Lavrov: „Dacă voi, românii, polonezii sau maghiarii, nu vă revendicați singuri și de buna voie teritoriile istorice locuite majoritar de populația voastră, înglobate ilegal în actuala Ucraină, să nu vă așteptați ca noi, rușii, să venim să vi le oferim pe tavă!”

Până acum, citind mass media rusă, știam deja ce vom găsi: reafirmarea, dezvoltarea, lăudarea ideilor răposatului Jirinovski, devenit un fel de Marx al Putinismului. De-abia în ultima vreme, odată cu lansarea ideii că Rusia ar trebui să anexeze Popului Nord și Statul Alaska, ideologii Moscovei încep să depășească magnitudinea vedeniilor jirinovskiste.

Anexarea Polului Nord. Iată, spre exemplu, revelațiile profesorului Bohdan Bezpalko, directorul foarte respectabilului Centru de Studii Ucrainene de la Universitatea de Stat ”M.V. Lomonosov” din Moscova. Într-un interviu, dânsul a declarat:

„Apar factori evidenți de presiune asupra Rusiei, după ce Suedia si Finlanda vor intra în alianță și NATO se va apropia de granițele noastre. Cu întreaga Scandinavie membră a alianței, NATO vizează Arctica Rusă, Ruta Mării Nordului și flota strategică de Nord, dosare ce preocupă de decenii Statele Unite. (...) Poate că, din punct de vedere politic, va fi necesar să declarăm Arctica zonă aflată sub influența exclusivă a Rusiei. Așa era în anii 1920. URSS a declarat unilateral o zonă de influență care pornea din puncte în vestul și estul țării și se termina la Polul Nord, ca vârf de triunghi. Elțîn a anulat acest lucru. Kremlinul ar putea fi nevoit să reînvie această inițiativă, după ce s-a întâmplat la Madrid. În esență, nici o navă sau avion nu vor avea dreptul să pătrundă acolo fără permisiunea Rusiei. Iar dacă apar încălcări, acestea vor fi pedepsite prin mijloace tehnico-militare.”

Aceste opinii contrastează frapant cu poziția de mai deunăzi a domnului Putin care, aflat în Turkmenistan, declara mass media că „Nu avem probleme cu Suedia și Finlanda, așa cum avem cu Ucraina. Dacă Finlanda și Suedia vor în NATO, lăsați-le să se alăture NATO. Este treaba lor, se pot alătura oriunde doresc." Deci, s-ar fi putut crede că declarațiile profesorului Bezpalko privind anexarea Polului Nord sunt doar speculații academice.

Dar, chiar de a doua zi președintele Dumei, Viaceslav Volodin, a plusat amenințând direct cele două state: "Desfășurarea bazelor NATO nu va proteja nici Finlanda, nici Suedia. Din contră. Această decizie îi pune în pericol pe locuitorii orașelor în care va fi localizată infrastructura militară. În cazul izbucnirii ostilităților, se efectuează atacuri în primul rând asupra infrastructurii militare a inamicului." Deci un război-fulger cu Finlanda și Suedia, înainte să fie primite formal în NATO, apoi anexarea unei felii de 150 ° din Arctica, cu Polul Nord cu tot. Ca un prim pas, domnul Volodin a cerut Comisiei pentru afaceri internaționale a Dumei să denunțe tratatul care stabilește granița maritimă cu Norvegia.

Situația a început să fie luată foarte în serios de Occident: Secretarul general NATO, Jens Stoltenberg, a respins imediat  amenințările, subliniind că Alianța „este pregătită pentru orice situație”. Iar Finlanda a comandat deîndată 65 de avioane F-35, după care, aplicând sancțiunile decise de UE, a confiscat 865 de vagoane de tren rusești.

Steagul scufundat. De fapt, pretențiile Kremlinului de anexare a Arcticii și Polului Nord nu sunt chiar așa noi: au fost afirmate simbolic încă din august 2007. Atunci președintele Putin a trimis, cu un spărgător de gheață, o expediție la Polul Nord. Cu ajutorul a două mini-submarine, Rusia și-a plantat steagul pe fundul mării, drept la Pol.

Iar în 2015 Rusia a solicitat în mod oficial ONU să-i recunoască dreptul exclusiv asupra fundului Oceanului Arctic, inclusiv Polul Nord. A fost refuzată. La acel moment, mass media aprecia că pretențiile Rusiei ar fi motivate de perspectiva exploatării hidrocarburilor din zonă. Dar But Sigurd Enge, expertul în probleme arctice al Fundației Bellona, binecunoscută organizație neguvernamentală internațională ecologică, aprecia că nu acesta este motivul: exploatarea ar fi avut costuri prohibitive.

Activiștii Bellona aveau dreptate. În anii care au urmat, Rusia nu a schițat niciun gest vizând exploatarea hidrocarburilor arctice. Dar iată că acum, în vara anului 2022, Kremlinul relansează ideea transformării Polului Nord în „zonă de influență exclusivă”.

Privind retrospectiv, toate trei inițiativele (2007, 2015, 2022) nu se potrivesc cu vreun proiect petrolier, dar corespund exact unor decizii legate o anume componentă a arsenalului strategic rus: rachetele intercontinentale Satan-1 (R-36) și Satan-2 (RS-28).

Puțini știu, dar rachetele fostei Uniuni Sovietice erau fabricate în Ucraina, iar specialiștii ruși nu aveau cum să le asigure întreținerea. După ani de negocieri, în martie 2006 Rusia a încheiat o înțelegere cu Ucraina (pe care la acea vreme o recunoștea ca Stat) privind întreținerea rachetelor R-36 (Satan-1) din inventarul rus. Dar în aprilie 2007, președintele Ucrainei, Viktor Yușcenko, și-a dat arama pe față și a dizolvat Parlamentul ucrainean, la acea vreme dominat de oamenii Moscovei. Era clar că la viitoarele alegeri Yanukovici, prietenul lui Putin, va pierde. În august, Kremlinul a decis deci să renunțe la cooperarea cu Ucraina și să-și construiască propriile rachete, pentru a înlocui vechile satane sovietice. Iar câteva zile mai târziu, Rusia a trimis submarinele să ia simbolic în posesie Polul Nord.

În iunie 2015, primul exemplar al noii rachete RS-28 (Satan-2) era definitivat și urma să intre în Teste de Stat. A și fost anunțat oficial că, din 2016, noile satane intră în dotare. Iar diplomații ruși au depus la ONU cererea de recunoaștere a anexării Polului Nord.

În 2022, după 7 ani de eșecuri, RS-28 a fost în fine acceptată în dotare, urmând să fie desfășurată începând din 2023. Imediat, mediul academic kremlinez a lansat ideea  declarării Arcticii, cu Polul Nord cu tot, ca ”zonă aflată sub influența exclusivă a Rusiei”.

Poteca satanelor. Dar ce legătură o fi între rachetele intercontinentale și Polul Nord? De ce are neapărat nevoie Rusia să anexeze jumătate din Arctica, și Alaska pe deasupra?

Vechile R-36 sovietice, ca și noile RS-28 rusești aparțin unei clase aparte: rachetele cu focoase multiple cu traiectorii paralele (parallel MIRV warheads). Lansate spre Coasta de Est a SUA de Armata 33 Rachete de Gardă din Siberia centrală (Omsk), sau spre Coasta de Vest de Armata 31 Rachete (Orenburg, lângă granița cu Kazahstanul) ele sunt programate să treacă peste Karelia, de-a lungul frontierei arctice ruso-finlandeze. Pe porțiunea mijlocie a traiectoriei, undeva pe lângă Polul Nord, cele 10 focoase se separă, fiecare urmându-și drumul. Asta, spre deosebire de rachetele MIRV obișnuite, unde același vehicul de reintrare poartă toate focoasele, eliberându-le doar aproape de destinație.

O rachetă ”parallel MIRV” e foarte dificil de contracarat de sistemele antirachetă (ABM). Dar există și un revers al medaliei. RS-28 ”Satan-2” are 10 focoase, fiecare cu propriul vehicul de reintrare: greutate totală 10 tone. Pentru a le lansa pe traiectorie, trebuie o rachetă masivă, de 220 tone. La stadiul actual al tehnicii, așa ceva e posibil numai folosind motoare rachetă cu combustibil lichid. Iar rachetele cu combustibil lichid au o accelerație inițială mai redusă, spre deosebire cele cu combustibil solid. Ca urmare a acestui fapt și al masei mari, etapa inițială a zborului, adică ridicarea pe traiectorie cu motorul pornit, durează neobișnuit de mult. De aceea bazele de lansare ale Satanelor sunt în Siberia Centrală sau la granița cu Kazahstanul: să aibă timp să se înalțe, încă de pe teritoriul rus.

În timpul acestei etape inițiale lungi, ”Satan-2” e ușor de detectat pentru sateliții americani SBIR (Space-Based Infrared System). Ar fi și ușor de interceptat de sisteme ABM amplasate la Cercul Arctic. Numai că NATO, până deunăzi, nu avea posibilitatea să amplaseze asemenea sisteme lângă granița arctică de vest a Rusiei: Finlanda și Suedia erau țări neutre. Acum, situația s-a schimbat. De aici furia rușilor și pretențiile lor obraznice de transformare a Arcticii în ”zonă aflată sub influența exclusivă”, de anexare a Statului Alaska.  Pentru ca satanele să aibă oricând drum liber spre inima Americii.

Dependența de importuri. Deci, amenințările la adresa Suediei și Finlandei, ca și pretențiile la stăpânirea exclusivă a Arcticii și la anexarea Polului Nord și Alaskăi sunt motivate de dorința de a menține viabilitatea rachetelor strategice Satan-1 și Satan-2.

Dar totuși, Rusia mai are și alte 272 de rachete strategice ”obișnuite”, cu combustibil solid: Topol (SS-25), mai modernele Topol-M sau Yars. E drept, e numai jumătate din numărul de rachete pe care Rusia ar avea dreptul să dețină, conform tratatelor de dezarmare în vigoare. Dar de ce nu mai sunt de ajuns? De ce peste noapte cele 46 de vechi rachete sovietice ”Satan-1”, prevăzute să fie scoase din uz la anul, au devenit atât de importante, încât Rusia nu ezită să amenințe Scandinavia și să revendice Polul Nord?

Fiindcă rachetele mai moderne de care dispune Rusia - Topol, Topol-M și Yars - au probleme. Sunt rachete cu combustibil solid, cu o durată medie de viață între 15 și 20 de ani. După aceea, apar fisuri în masa de combustibil, apare pericolul de explozie în zbor. Situația la zi este următoarea: cele 45 de rachete sovietice Topol, produse în 1985 – 1992, tocmai își încheie durata de serviciu. Ar trebui înlocuite. Iar în ce privește rachetele rusești Topol-M, trei sferturi (45 de rachete) ar trebui înlocuite, fiind în serviciu din 2000 – 2005. Ar trebui înlocuite și jumătate din rachetele Topol-M și Yars mobile, 126 în total, intrate în dotare începând cu 2006. Instalate pe transportoare grele, datorită vibrațiilor aceste arme mobile se uzează mult mai rapid decât rachetele similare păstrate în silozuri.

De fapt, astăzi Rusia mai poate conta doar pe un sfert din numărul de rachete la care ar avea dreptul, conform tratatului SORT: vreo 100 de rachete strategice ”obișnuite”, cu combustibil solid. Iar perspectivele sunt... problematice: peste 50 de componente esențiale pentru fabricarea combustibilului solid nu se produc în Rusia. Situația a fost agravată de embargou și de faptul că, la 21 aprilie a.c., a luat foc Uzina Chimică Dimitrievsky, din orașul Gorki – locul unei se producea combustibilul solid pentru rachete. Pe fondul acestei crize a forțelor strategice ruse, cele 48 vechi rachete sovietice cu combustibil lichid R-36 (Satan-1) au dobândit o importanță disproporționată pentru menținerea credibilității posturii nucleare a Rusiei. De aici supărarea produsă de noua extindere NATO și eforturile pentru a le asigura rachetelor cale liberă peste Polul Nord.

Iar Rusia va rămâne dependentă de aceste vechi rachete sovietice: deși amenință periodic cu anihilarea nucleară, de fapt nu se mai știe când va intra în producție de serie noua, mult-lăudata rachetă rusească RS-28 (Satan-2). SANDVIK S.A., companie suedeză de renume, specializată în producerea de țevi și structuri din aliaje speciale de oțel și titan, s-a retras încă din martie din Rusia. Firma suedeză oferea suport tehnologic unui număr de 12 întreprinderi rusești, angrenate în programul de producere a rachetei RS-28. Fără acest sprijin, nu se mai știe când va începe producția în serie a noii rachete.

Icoana sfintei Rusii. Mai deunăzi, vicepreședintele Dumei de Stat, Piotr Tolstoi, a declarat că și în Alaska ar trebui organizat un referendum pe tema alipirii la Rusia. Ideea a fost preluată de președintele Parlamentului rus, domnul Volodin: „Rusia are ceva de revendicat de la SUA: statul Alaska”. Agresivitatea Rusiei nu este o hachiță a unuia sau altuia dintre liderii săi, ci o strategie de imagine gândită să acopere probleme reale: ”să escaladezi confruntarea, pentru ca apoi s-o dezescaladezi”. Recursul la această strategie e dovadă de slăbiciune, iar nu de putere: amenințând cu războiul nuclear, Rusia încearcă să mascheze dificultățile pe care le are, pentru a-și păstra credibilitatea strategică, după ce a pierdut/ este pe cale să piardă jumătate din forțele nucleare și convenționale.

Datorită acestui substrat real al agresivității rusești, nu este de așteptat ca tensiunile să se domolească. Cu suișuri și coborâșuri, vor continua și în anii următori. Iar cât timp situația strategică a Rusiei mai mult se deteriorează, și tensiunile vor avea mai mult suișuri decât coborâșuri. Totuși, e o strategie mai mult de imagine: e puțin probabil să se ajungă deliberat la acel ”Al treilea Război Mondial” a cărui imagine apocaliptică e periodic supralicitată de către Kremlin. Dar pe fondul agitației belicoase se pot întâmpla multe. Adjunctul șefului de Stat Major al armatei belaruse, gl. Ruslan Kosighin, tocmai a dezvăluit planurile Moscovei: „dacă e ca războiul să depășească granițele Ucrainei, Polonia va fi prima țintă și vor fi lovite infrastructura de război și posturile de comandă ale Varșoviei”.

Supralicitarea este o strategie păguboasă. În pofida avalanșei de amenințări, mersul aventurii militare din Ucraina pune în evidență slăbiciunea, iar nu puterea celor care au gândit-o. În mod similar, răspunsul disproporționat al Moscovei la expulzarea a 70 de ”diplomați” ruși din Bulgaria – anume retragerea întregii misiuni, 180 de persoane – a dus la lichidarea rezidenturilor GU, FSB și SVR din țara vecină. Nu știm ce spionaj va fi avut Bulgaria în Rusia, dar rețelele rusești din Balcani și-au administrat un răsunător autogol.

Treptat, agresivitatea deliberată a Kremlinului impune opiniei publice mondiale imaginea unei Rusii înafara legii, o țară periculoasă, dispusă la orice. Chiar zilele trecute, un articol de Richard K. Betts în foarte serioasa publicație Foreign Affairs evoca posibilitatea ca ”Rusia să zdrobească Ucraina sub lovituri nucleare”. Reversul monedei e că formarea unei asemenea percepții despre Rusia ar justifica orice gest împotriva sa: ”mototolește icoana Sfintei Rusii”, cum se exprimă gl. dr. Subhash Kapila în Eurasia Review. Este o evoluție periculoasă pentru Rusia, țară care are destui dușmani interni și externi.

Mai ales că Rusia, angajând mai toate forțele în Ucraina, a păstrat numai vreo 20% din efectivele sale militare pe teritoriul rus – care a ajuns aproape cu totul lipsit de apărare convențională. La un moment dat, simțind slăbiciunea, percepând situația ca ”un al doilea Afghanistan”, dușmanii interni și externi ai Rusiei ar putea acționa – știind că orice acțiune a lor, oricât de violentă sau ilegală, va găsi justificare în ochii opiniei publice internaționale, sătulă de politica externă stil ”ruletă rusească”, practicată de Kremlin.

O destabilizare necontrolată a Federației Ruse nu este în interesul NATO. De aici recenta declarație că, după primirea Suediei și Finlandei în Alianță, NATO nu intenționează să amplaseze ”structuri militare” în cele două țări. Tacit, se știe că declarația se referă la echipamente ABM, care ar închide ”poteca satanelor”. Astfel, NATO dă încă un semnal că știe bine situația forțelor strategice rusești și cât cântăresc amenințările Moscovei. Dar nu are de gând să profite de situație, să diminueze suplimentar credibilitatea strategică a Rusiei, fiindcă vrea să impună opiniei publice mondiale imaginea liniștitoare a NATO ”personaj pozitiv”, care nu marșează la provocările nechibzuite ale Kremlinului.

Chiar și unii dintre liderii BRICS încep să se ferească de asocierea cu ”icoana mototolită a Sfintei Rusii”. Conform mass media japoneze, de obicei bine informată, recent liderul chinez Xi Jinping a refuzat invitația domnului Putin de a vizita Rusia. Pretextul a fost coronavirusul – dar subtextul e apropierea Congresului Partidului Comunist Chinez, unde tovarășul Xi s-ar putea confrunta cu acuze de ”pactizare cu aventurismul militarist”. O deviere care nu e bine văzută în rândurile comuniștilor chinezi: așa cum Kremlinul a denunțat Memorandul OSCE de la Budapesta (1994) privind Ucraina, azi-mâine te trezești că denunță și Protocolul de la Beijing (2008), privind demarcarea frontierei ruso-chineze. Iar exportatorii chinezi au început să ocolească Rusia, optând pentru ruta prin Kazahstan. Astfel, compania kazahă de căi ferate declara recent că, în ultimele săptămâni, porturile Aktau și Kuruk și-au dublat volumul de mărfuri tranzitate, față de începutul anului. În majoritate, sunt mărfuri chineze de export, destinate clienților europeni.

O evoluție similară pare să fi amorsat și alt stat din cadrul BRICS, India – unde o parte din ce în ce mai semnificativă a elitelor este îngrijorată de revizionismul teritorial al Rusiei, pe fondul contenciosului dintre India și China, din Tibet. Dacă-i reușește Rusiei anexarea prin forță a Donbass, de ce nu i-ar reuși Chinei anexarea Tibetului de sud-est? Un prim gest de distanțare a fost, zilele trecute, relansarea de către India a negocierilor cu Uniunea Europeană privind un acord de comerț liber – negocieri care erau înghețate de zeci de ani.

Occidentul a sesizat aceste schimbări și se străduiește să le încurajeze. Astfel, la recentul summit G-7, gazdele germane au invitat Argentina, India, Indonezia, Senegalul și Africa de Sud. Și au lansat așa-numitul Parteneriat Just Energy Transition – în esență, o modalitate prin care ar putea ajuta Europa să reducă importul de resurse energetice din Rusia, să izoleze Rusia. Iar aceasta pare a fi o strategie de succes: confruntat cu critici vehemente de la mai toți participanții, ministrul rus de Externe Serghei Lavrov a decis să părăsească summitul G20 de la Bali mai devreme, sărind peste sesiunile planificate pentru vineri după-amiaza, precum și peste dineul oficial de vineri seara.

Cu fiecare nou oraș ucrainean pe care-l pune la pământ cu artileria, Regimul Putin câștigă câțiva kilometri de teritoriu pustiit, dar în schimb pierde, pas cu pas, simpatia lumii întregi. Cât va mai putea continua oare această strategie păguboasă?