Bani, telenovele, spaga, icre in negru si in "Trei culori" cunosc pe lume.
Cand vorbesti de arbitrii romani, parca te intorci in timp si vorbesti de colosii industriali care bagau mana in portofelul statului dupa Revolutie. Intre timp, uzinele au intrat in randul economiei de piata, ajungand daca nu rentabile, macar pe zero, iar acolo unde nu s-a reusit scoaterea pierderilor, acestea au fost inchise.
Din ‘89 incoace, arbitrajul romanesc da senzatia ca e intr-un ciclu infinit de compromisuri, un fel de harakiri natural, asemenea ninsorilor intarziate cu care natura isi face praf ghioceii: Craciunescu, Porumboiu, Grigorescu. Enumerarea e in ordine pur aleatorie, asta ca sa nu se supere primii doi.
Arbitrajul mioritic da senzatia ca de la momentul Revolutiei a luat-o in sensul invers al acelor de ceasornic, trecand cu viteza, asemenea unui accelerat, prin haltele unor performante in fluierul international cu nume ca Ioan Igna, Nicolae Rainea, Andrei Radulescu sau Mihai Popa, primul detinator al ecusonului FIFA.
Calatoria s-a oprit undeva in epoca "Flintstone", iar celebra bocceluta cu mancare carata de Fred si Barney e acum plina cu bani, drumul la serviciu a fost inlocuit de zboruri spre Cipru in vacante de refacere, iar Wilma nu mai are loc in saloanele de coafura de atatia cavaleri ai fluierului.
Daca, in cele din urma, bobul de cafea al fotbalului romanesc a reusit sa capete culoarea prajita a performantelor cu aroma fina de cupe europene, arbitrajul ramane inca vidul din pachetul de Alintaroma. Beti o cafea, domnule microbist, finantator sau jucator? Mircea Sandu se arata increzator in a desface pachetul.