Cine nu e cu Băsescu e comunist. Cine nu e liberal e socialist. Homosexualii sunt nişte animale.
Ţiganii sunt toţi hoţi. Creştinismul e bun, islamul e rău. Nemţii sunt ingineri. Ungurii sunt antiromâni. Francmasonii sunt mafioţi spălaţi. Străinii ne vor răul. Nu în ultimul rând, evreii sunt pişicheri - cu toţii şmecheri şi profitori. Bineînţeles că fiecare din proclamaţiile de mai sus e absurdă în finalitatea şi în certitudinea sa. Ca orice stereotip, ea reprezintă o simplificare grobiană a unui lucru complex, un mod de a reduce o lume gri, curbată şi relativă la alb şi negru, unghiuri drepte şi absoluturi. Acest editorial nu este însă despre stereotipuri în sine, ci despre priza pe care ele o au în România. Este vorba despre acea încrâncenare furibundă care constituie cernoziomul cultural pe care stereotipurile şi prejudecăţile prind putere şi ajung din simple buruieni adevăraţi copaci cancerigeni. Semnele acestei încrâncenări sunt omniprezente. De la traficul rutier la programele TV, vedem o Românie cu volumul dat la maximum, atât la propriu, cât şi la figurat - din punct de vedere emoţional, cultural, politic. Societatea pe care o generăm este cu siguranţă dezordonată, aşa cum a remarcat recent Horia-Roman Patapievici.
Ea are însă nişte puternice şi cronice puseuri maniheiste, absolutiste, pseudo-puriste. Putem spune că acea încrâncenare reflectă o aprigă năzuinţă către ordine şi disciplină, exprimată în cvasiverdicte încremenite în intoleranţă. Vorbim, practic, despre un fundamentalism - despre ortodoxism în definiţia iniţială a conceptului, de aderenţă strictă la anumite norme percepute ca fiind pure. Este, de fapt, vorba despre ignoranţă deghizată nereuşit în sclipiciul năzuinţei spre mai pur, despre murdărie deghizată în curăţenie.
Problema este că lumea din jurul nostru se pretează din ce în ce mai puţin acestui mod de a o aborda, şi face asta astăzi, în plină criză, de o manieră mai profundă ca niciodată. Lecţia fundamentală a actualei conjuncturi este, înainte de toate, cea că vechile moduri de a înţelege şi practica aproape tot, ei bine, ele nu mai funcţionează. De la finanţe şi economie până la politică, de la tehnologie la sănătate, de la educaţie la demografie, nu exista aproape domeniu care să nu fie confruntat cu o ascuţită nevoie de recalibrare, necesitată de modul în care ultimii ani a scos la iveală cat de inadecvate au fost până acum vechile obiceiuri şi principii.
Ne puteți urmări și pe Google News
Economia este exemplul cel mai elocvent. Vedem pe zi ce trece cât de mult a eşuat interpretarea absolutistă a capitalismului supus pieţei libere. Pe de alta parte însă, eşecurile deja ştiute ale stângii clasice şi socialismului nu fac din acesta un substitut viabil - oricât de mult şi-ar dori asta Ion Iliescu. E mai degrabă nevoie de un postcapitalism, de o recalibrare mai subtilă a unui întreg sistem de valori şi a instituţiilor sale într-o direcţie cu totul nouă. Într-o lume al cărei climat se schimbă dramatic, care îmbătrâneşte rapid, care munceşte şi trăieşte altfel decât a făcut-o vreodată, nevoia de reorientare e evidentă însă şi dincolo de economie.
O astfel de reorientare este însă mult mai uşoară şi are mai multe şanse de reuşită, în contextul toleranţei şi deschiderii către nou. În încrâncenarea ei furibundă, România se autocondamnă la trecut tocmai când are nevoie mai mare de viitor.
Recomandările noastre
